Nu m-am omorât niciodată după cei patru adolescenţi cu carapace şi tehnici de arte marţiale, deşi am fost tot timpul conştient de valenţele poveştii lor. Încă din anii '90, când ca tânăr tată îi observam inevitabil la televizor, am remarcat complexitatea scenariului - îndeajuns de elaborat pentru a stimula creierele telespectatorilor preşcolari şi de clasele I-IV, dar nici atât de prolix încât să-i decupleze - inventivitatea narativă în registrul filmului de acţiune, calitatea graficii şi, evident, umorul. În contextul primei generaţii "Cartoon Network" (care, iată, tocmai păşeşte în maturitate), Ţestoasele Ninja era un serial de animaţie dintre cele mai bune.
Foarte rapid, eroii lui Peter Laird şi Kevin Eastman s-au transplantat şi în mediumul filmului cu actori - într-una dintre cele mai neizbutite adaptări ale tuturor timpurilor, care mai comitea şi păcatul trilogizării. Cu toată coregrafia unor maeştri ai artelor marţiale şi contribuţia celor mai state-of-the-art animatronics din ultimul deceniu al secolului trecut, filmele erau greoaie, dezlânate, forţate şi plicticoase - în special ultimul, cel cu întoarcerea în timp în Japonia warlorzilor feudali, friza insuportabilul. Se părea că Ninja Turtles erau condamnate să rămână la nivelul comicsurilor şi al desenelor animate dinainte.
Numai că marca T.M.N.T. s-a dovedit mai puternică şi decât timpul, şi decât impactul negativ al hibrizilor filmici de-acu£' zece ani şi mai bine. Ce-i drept, trilogia reuşise măcar săli pline să facă (ochiul critic al copiilor funcţionând după alţi parametri decât cel adult - nu neapărat în sens rău - iar părinţii rezistând cam greu la tentaţia week-end-ului familial cu popcorn şi cola), aşa că era firesc ca Thomas K. Gray, producătorul primului film din serie, să miroasă şansa ca ugerul cu dolari să se fi umplut la loc, acum, în epoca animaţiei 3-D pseudorealiste, generate pe computer.
Şi, din fericire, se dovedeşte că e mai mult decât atât. În viziunea acestei concepţii (cinemato)grafice, Ţestoasele Ninja şi-au găsit cel puţin un format mult mai în ton cu contemporanitatea decât The Movies-urile din 1990-1993, dacă nu chiar ideal în sine. Plastica lui Simon Murton are acel tip de substanţă şi stil propriu acestui gen de povestiri, marcate de moştenirea imageriei bidimensionale şi dezvoltate la amplitudinea unei iluzii complexe a realului. New York-ul paralel şi aproape mereu nocturn are mister şi atmosferă, amintind de crâncena melancolie schizoidă a Gotham-ului batmanian. Culorile se deschid dintr-o paletă bogată care ştie să evite abil kitschul, iar "efectele de lumină", atât de tentante pentru vanitatea posibilităţilor nelimitate a sintezei de imagine, reuşesc să-şi păstreze dezinvoltura de la farurile maşinilor şi reflexele vitrinelor, până la cele mai năstruşnice avânturi ale imaginaţiei în decor galactic.
Personajele care populează acest univers sunt în general corect construite, pe primul loc situându-se detaşat "negativii" (cele câteva "statui" însufleţite - mă rog, mai mult decât atât, dar asta ţine de scenariu), urmaţi de membrii Foot Clan-ului, şi de imaginativii monştri buclucaşi pe care respectivii îi capturează rând pe rând. April, Casey şi restul "oamenilor normali" sunt trataţi în stil cvasi-anime, adecvat concepţiei generale, dar puţin cam prea stilizat - i-aş fi simţit cu un pas mai spre realism. La fel de semi-inspirată e masca lui Winters, prea banal-caricatural pentru un personaj cu importanţa şi complexitatea lui, în schimb rămâne destul de convingător Splinter, într-o viziune de asemenea elaborată spre grotescul non-credibil, dar în cheie sobră.
Din păcate, la fel ca în cele trei filme cu actori, cvartetul eroilor titulari se prezintă cel mai prost. Se repetă şi aici aceeaşi greşeală: simplitatea liniară a chipurilor era proprie eminamente animaţiei bidimensionale, unde-şi putea găsi echilibrul perfect între mobilitate şi simplitate, între expresivitate şi stilizare. Măştile de cauciuc din trilogia anilor nouăzeci erau rigide şi, prin tridimensionalizare, complet neconvingătoare, iar aceleaşi lacune se găsesc şi aici - amplificate de faptul că posibilităţile CG sunt nelimitate, iar cele patru chipuri ar fi putut arăta (în principiu), oricum. Donatello, Leonardo, Michelangelo şi Rafaello continuă să se deosebească, vizual, numai prin culorile măştilor (ale măştilor propriu-zise - precizare necesară căci, din păcate, şi fizionomiile lor tot ca nişte măşti arată, oricât ar fi ele de digitalizate).
Ca un exemplu al convenţiei de animaţie care, dimpotrivă, poate funcţiona şi bine, se poate cita mobilitatea tuturor personajelor, dar mai ales a eroilor - o coregrafie complet neveridică, sfidând cele mai elementare legi ale cinematicii şi dinamicii, dar atât de graţios şi elegant compusă încât reuşeşte să-şi atingă pe deplin scopul integrării în estetica basmului - ca pentru a spune: dacă acceptaţi ţestoase ninja mutante şi alinieri de stele care deschid portaluri în New York, înţelegeţi şi că într-o asemenea lume mişcarea e mai mult balet aerian decât realism fizic.
Şi din nou, în planul gafelor - incredibilă ratare a celor treisprezece monştri: expediaţi schematic, rezumativ, în antiteză deplină cu semnificaţia lor monumentală (mă-nţelegi, "răul" care bântuie prin lume de trei mii de ani - da' pân-acum unde-au fost, că noi nu i-am văzut? Şi nu-i vede nimeni, nici de data asta, numai cei ce-i vânează), complet inofensivi, capturaţi uşor ca nişte fluturi, şi rămânând mulţumitori doar la nivelul invenţiei caricatural-fantastice.
Lucru cu atât mai dezamăgitor, cu cât scenariul, în ansamblul lui, articulează bine elementele de heroic-fantasy modern, la limita dintre infantil şi divertisment matur uşor. Chiar dacă fură cam pe faţă din Lord of the Rings, The Dark Crystal şi alte surse, cel puţin rămâne onest în planul intenţiilor finale: acelea de a oferi o distracţie fără pretenţii, pentru fanii francizei Ninja Turtles - şi ai animaţiei în general. După cum reiese din rândurile de mai sus, nu fac parte din nici una dintre categorii - dar am urmărit filmuleţul cu destulă plăcere.
18 aprilie, 2007
Bucureşti, România