Încărcaţi-vă bateriile pentru teatru radiofonic - Mi se duce bateria

Teatrul radiofonic este, de ce să nu o recunoaştem, o Cenuşăreasă a teatrului, aşa cum unii medici susţin că stomatologia e o Cenuşăreasă a medicinii. Dar cum fără stomatologie nu se poate, iar controlul la dinţi e foarte necesar, durerile fiind pe măsură atunci când dinţii nu sunt îngrijiţi cum trebuie, la fel, şi teatrul radiofonic trebuie să îşi aibă locul său bine stabilit pe agenda oricărui spectator de teatru, el oferind o experienţă inedită de fiecare dată, fie şi numai prin faptul că îi cere spectatorului ascultător să închidă ochii deschişi spre lumea exterioară şi să îi deschidă pe cei orientaţi înspre interior (de multe ori face bine să asculţi un spectacol de radio închizând ochii de-a binelea, pentru a reteza orice contact cu lumea exterioară şi a permite celei interioare să se desfăşoare fără a fi parazitată de imaginile din jur....dar, în fond, e o chestiune de opţiune).

Pentru a putea stimula imaginaţia şi a menţine atenţia trează, teatrul radiofonic se bazează pe un întreg arsenal de mijloace de expresie, pornind de la vocea actorului, trecând prin muzică şi prin toate acele sunete de fond care dau culoare cuvintelor şi susţinere vocilor şi ideilor şi care trebuie să se combine în aşa fel încât să ajute la structurarea lumilor pe care le naşte cuvântul. Pentru că teatrul radiofonic este o modalitate de spectacol bazată în primul şi în primul rând pe cuvânt, mizând pe capacitatea lui de reprezentare şi pe puterea pe care o are în a da materialitate conceptelor. Putem spune că spectatorul se află faţă în faţă cu posibilităţile de ilustrare ale cuvintelor (în speţă a cuvintelor rostite cu expresivitate şi cu înţelegerea clară a ceea ce ele definesc), testând de fiecare dată capacitatea acestora de a subjuga urechea şi mintea. Nu trebuie însă lăsate la o parte nici celelalte procedee de care aminteam mai sus, pentru că, în final, întreg ansamblul trebuie să funcţioneze pentru a stimula imaginaţia şi a structura cu fermitate lumile care se clădesc în acest fel.

De aceea, teatrul radiofonic este o provocare şi pentru cei care îl ascultă şi pentru cei care îl creează. O provocare plină de satisfacţii.

La Radio Cluj această provocare se numeşte Mi se duce bateria, un text scris de Alina Nelega şi pe care autoarea l-a şi regizat. După transpunerea radiofonică a unor spectacole care au făcut carieră pe scenă (respectiv Hess, regizat pe scenă de Gavril Cadariu şi la radio de Gavriil Pinte şi Amalia respiră adânc, regizat şi pe scenă şi la radio de Gavril Cadariu, acest din urmă spectacol primind anul trecut şi o nominalizare Uniter pentru cel mai bun spectacol radiofonic, ambele fiind publicate în volum de Editura LiterNet şi disponibile aici), Alina Nelega ia în mână hăţurile şi îşi structurează ea însăşi textul în mici amuzamente audio, cu ajutorul actorilor de la Teatrul Naţional Cluj, al studenţilor de la Facultatea de Teatru, Film şi Televiziune din acelaşi oraş şi al muzicii sprinţare şi plină de imaginaţie a lui Zeno Apostolache.

Organizat pe episoade comice, textul se încumetă să ne arate ce se întâmplă atunci când, vorbind la telefonul mobil, ori te lasă bateria când nici nu te aştepţi, ori te lasă şi nu ar trebui, ori te lasă că aşa vrei tu, în funcţie de momentele cărora eşti nevoit să le faci faţă. Aşadar, avem la îndemână un text care, la rândul său, se adresează urechii, pentru că personajele vorbesc la telefon cu persoane cunoscute, cunoscute şi uitate sau pur şi simplu cu străini, fiind şi ele nevoite să îşi reprezinte mintal interlocutorii. Ca şi noi, cei care tragem cu urechea le ceea ce vorbesc ei la telefon. Şi care ştim când mint că li se duce bateria şi când chiar li se duce...

Episoadele sunt scurte şi dinamice şi surprind ipostaze umane foarte diferite: doi necunoscuţi care se trezesc conversând la telefon doar de dragul de a conversa (primul episod, în care autoarea a mizat pe efectul comic al înlănţuirii de întâmplări şi situaţii care duc în final într-o direcţie total diferită faţă de cea către care părea că se orientează discuţia iniţial), un bărbat proaspăt ieşit din puşcărie şi care îşi încearcă norocul la fostele iubite din liceu (aici nu îi auzim pe cei cu care el conversează, momentul fiind impecabil susţinut de Emanuel Petran), o actriţă la un teatru de păpuşi care vrea să mai scoată un ban din angajarea la o linie erotică (perversul alăturării dintre teatrul de păpuşi şi linia erotică e de un comic obraznic irezistibil), un moderator al unei emisiuni radio pentru insomniaci, care preia telefoane în direct (spre ghinionul lui, evident) şi (tot evident!) un spectator care răspunde la telefon în timpul unui spectacol de teatru (nelipsitul şi arhicunoscutul "alo, sunt la teatru" ne eliberează pe moment prin râs de toată frustrarea acumulată de fiecare dată când am auzit pe bune această replică, la teatru fiind) şi deranjează monologul lui Hamlet. Acest ultim moment este şi cel mai savuros datorită interpretării lui Cornel Răileanu, Hamletul de pe scenă, şi în ciuda faptului că spectatorul Cătălin Herlo nu prea reuşeşte să ne stimuleze curiozitatea pentru conversaţia pe care o poartă la telefon, el rămânând doar un pretext pentru a savura intervenţiile actorului frustrat. Oricum, autoarea dă o subtilă lovitură sub centură căilor bătătorite de prea mult umblat din teatru (cum ar fi celebrul "a fi sau a nu fi" hamletian, interpretat declamativ şi expozitiv).

Intercalate între aceste episoade apar mici momente în care actorii sunt puşi doar să răspundă în diverse feluri cu "da" şi "nu" unor interlocutori pe care nu îi auzim, momente în care se mizează pe posibilităţile lor de a-şi modula vocea în diverse feluri, şi care ar trebui să funcţioneze ca intermezzo-uri amuzante între diferitele episoade mai lungi. Din păcate, ele nu sunt deloc indispensabile întregului şi funcţionează doar ca simple artificii - la rândul lor destul de artificiale (forţând puţin exprimarea). Tot la fel, se poate vedea amuzamentul cu care autoarea îşi construieşte textele şi situaţiile, implicându-se şi jucându-se, dar părând să se lase purtată de val şi să uite de bateria din titlu (la fel se întâmplă de altfel şi cu ascultătorii) introducând-o pe negândite, ca şi când bateria respectivă e acolo doar de nevoie, pentru a termina toate textele în acelaşi fel. Or, apariţia subită a bateriei în episoade precum cel cu show-ul radio, linia erotică sau chiar cel final, cu Hamlet, este uşor forţată şi prea evidentă. Aşa încât, chiar dacă nu reuşeşte întotdeauna să se întoarcă la titlul piesei cu succes, Alina Nelega are mâna foarte sigură la înlănţuirea frazelor şi la introducerea elementului surpriză şi a efectului comic la timpul potrivit şi la locul potrivit. Efectul comic este, pe de altă parte, sporit şi de muzica lui Zeno Apostolache, care antrenează şi chiar subliniază cu subtilă ironie unele momente.

De remarcat implicarea totală şi fermecătoare de-a dreptul a studenţilor de la teatru, cu toţii având voci care "se lipesc" pur şi simplu de ureche.

Aşadar, invitaţia pe care v-o face Radio Cluj cu acest spectacol este nu doar la a vă exersa imaginaţia, ci şi o invitaţie la a vă amuza şi (de ce nu?) la a trage cu urechea (în mod sută la sută legitim de dată asta) la ce vorbesc alţii la telefon...


Mi se duce bateria
de Alina Nelega
regia artistică: Alina Nelega
compozitor: Zeno Apostolache

interpretează actorii Teatrului Naţional Cluj: Cătălin Herlo, Elena Ivanca, Cristina Pardanschi, Emanuel Petran, Cornel Răileanu, Vasilica Stamatin
şi studenţii Facultăţii de Teatru şi Televiziune Cluj: Claudia Ardelean, Diana Bathory, Silvius Iorga, Dorina Nemeş, Ionuţ Oprea, Bogdan Rădulescu, Vlad Robaş.

inginer de sunet: Rada Stan
redactor: Oana Cristea Grigorescu
producţie Radio Cluj, februarie 2007.

Get this widget | Share | Track details