Pyram şi Thisbe, concert-spectacol de muzică barocă

La Opera Naţională din Bucureşti s-a înfiinţat Studioul experimental de muzică şi balet "Ludovic Spiess" cu scopul de a deschide noi perspective în fenomenul "operă şi balet", aşa declară coordonatorul său, dirijorul Tiberiu Soare. Primul proiect (aproape) finalizat, în colaborare cu Teatrul Naţional de Operetă "Ion Dacian", este concertul-spectacol de muzică barocă Pyram şi Thisbe, de Michel Pignolet de Monteclair şi John Frederick Lampe, la a cărui premieră am asistat vineri 20 aprilie 2007 în mica sală a Operetei.

Povestea lui Pyram şi a Thisbeei se desfăşoară de-a lungul a două (regizoarea Andreea Vălean ne-a spus că sunt trei!) spectacole diferite ca factură. Primul, în genul "Romeo şi Julieta", cu sinuciderea obligatorie a protagoniştilor la final, al doilea transpunând aceleaşi evenimente într-o atmosferă similară cu cea din "Visul unei nopţi de vară", aşadar în registru parodic, în vederea înveselirii publicului ("joci cum ţi se cântă", asta a fost şi va rămâne întotdeauna valabil pentru cei ce depind de gustul schimbător al publicului). Un program de sală, însă, cu descrierea acţiunii şi împărţirea exactă pe spectacole, este absolut necesar. Se cântă şi se vorbeşte în franceză şi în engleză, fiecare artist cu accentul şi dicţia lui, spectatorului român, cât e el de poliglot, fiindu-i greu să priceapă ce se petrece pe scenă şi cum se leagă poveştile între ele.

La conferinţa de presă dinaintea premierei, Andreea Vălean (cunoscută mai ales ca regizoare de teatru şi ca scenaristă a unor filme de succes: Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii, Trafic etc.) ne-a pus în gardă mărturisind că, regizoral vorbind, spectacolul nu este încă finisat, din cauza timpului scurt avut la dispoziţie, şi că va mai fi lucrat în săptămânile ce urmează. Mie mi s-a părut că mişcarea şi relaţiile dintre cântăreţii-actori, stânjenite la început de unele atitudini inutil statice (ca în montările clasice de operă - pentru a le permite cântăreţilor să-şi susţină ariile), au devenit fireşti şi chiar dezinvolte pe parcursul derulării primei părţi şi mai cu seamă în al doilea spectacol. Decorurile (Ana Olteanu) n-au prea existat (sigur, prea multe ar fi devenit sufocante, dar uneori scena părea cam goală), dansurile baroce (pregătirea fiind asigurată de Mary Collins) erau cel mai adesea simpliste, iar lumina fusese pusă cu mare zgârcenie. Cam atât despre defectele montării, uşor de remediat. Cât priveşte partea muzicală şi jocul unora dintre cântăreţi, mai multe cuvinte de laudă.

Tiberiu Soare (îmbrăcat într-un frac alb, lung până la călcâie; altfel, costumele Anei Alexe foarte reuşite) a condus ansamblul vocal-instrumental cu autoritatea datorată pregătirii sale profesionale temeinice. Formaţia barocă "Collegio Stravagante" - al cărei nucleu este alcătuit din Mihail Ghiga, concertmaestru, Irina Năstase, clavecin, Bruno Hellstroffer, theorbă, Adrian Ciucă, violoncel - a dus greul partiturii instrumentale, achitându-se mai mult decât onorabil de această sarcină.

Contratenorul Adrian George Popescu are un rol dificil, Pyram, pe care l-a susţinut nu numai corect, în primul spectacol, dar şi cu o lejeritate amuzantă, în cel de al doilea. Mi l-a amintit (fizic) pe actorul care juca rolul lui Shakespeare în filmul Shakespeare in Love îi urez să aibă o carieră la fel de împlinită în plan muzical. Alături de Pyram, Thisbe cea patetică, ce se transformă treptat într-o domnişoară plină de nuri şi dezinhibată în amor, interpretată cu deosebită aplicaţie (vocală şi scenică) de către soprana de coloratură Mediana Vlad. Pe cât de anost era Ion Dimieru în prima parte, în rolul Povestitorului (poate că ar trebui să se mai şi mişte puţin pe scenă, nu să stea fix în acelaşi loc vreme de o jumătate de oră), pe atât de cuceritor şi amuzant s-a dovedit în rolul Leului din partea secundă. O menţiune specială pentru Mircea Ciurez, Omul din lună, şi Matei Nicolescu, Zidul, hazoşi şi subtili ca actori, dar şi în scurtele lor intervenţii muzicale.

Indiferent de cât timp au avut la dispoziţie, cântăreţii şi orchestra, pentru a se pregăti, de micile greşeli şi stângăcii (ale tuturor compartimentelor), inerente la o premieră, spectacolul a fost atrăgător şi, de la un punct încolo, foarte bine ritmat. Sigur, deocamdată nu seamănă cu cele văzute pe Mezzo, din varii motive (în primul rând al resurselor financiare), dar asta nu mă împiedică să cred că ideea unui "Studio experimental de operă şi balet" este una inspirată şi că în viitorul nu prea îndepărtat ea va da roadele scontate, îmbogăţind oferta pentru public şi scoţând la iveală noi talente. Cu o singură condiţie, cea a păstrării la acelaşi nivel de intensitate a devotamentului artistic întrevăzut în acest prim concert-spectacol de muzică barocă.


Foto: Mihai Cosma