DJ pensionar caut solistă de vîrsta a treia - Viaţă lungă

Bunica mea strîngea şorţuri. În debaraua albă din hol, în pungi bine legate, erau amestecate zeci de şorţuri şi resturi de materiale. Mîneci, jumătăţi de jupe, rochii tăiate, ca într-un bazar old-fashioned cu costume pe care ţi le puteai imagina, cîndva, întregi şi apretate. E dimineaţă. Amorţeala e zgîlţîită. Trupurile încep încet, încet să se trezească, să păşească mocăit, încă moţăind. Mişcarea mijeşte. Bătrîneii sînt pe punctul de a intra într-o nouă zi. Se dau jos din paturi, merg şontîc-şontîc şi mişună ticăit prin apartamentul plin ochi de obiecte, de mici nimicuri adunate habotnic o viaţă. Sertăraşele existenţei lor se deschid şi din ele picură aţe, tablouri, blănuri, cîrlige de rufe, haine prăfuite. Multe, multe, multe pentru că, cu cît eşti mai bătrîn, cu atît te desparţi mai greu de lucruşoarele iubite.

De fabrica amintirilor tale dospite într-o saltea. Devii împăiat printre obiecte pe care nu le-ai arunca pentru nimic în lume. Printre granule de memorie vie care te localizează în timp şi în spaţiu. Cum să laşi în urmă propriile tale urme? Tacîmurile, gulerele de vulpe, stropitoarea în formă de broscuţă, plantele frumos aliniate, eprubeta cu urină, caltaboşul şi dulceaţa? Ca să nu uiţi te transformi într-un obiectoman.


Fiecare colţişor de scenă e umplut de sîmburi de acţiuni simultane

Spectacolul regizat de Alvis Hermanis, impecabil construit, cu un simţ minuţios al distribuţiei relaţiilor cu obiectele, e o detaliadă care înşiră particule de atunci, de cîndva, de acum ca demult. Care ordonează într-o casă la comun viaţa unor omuleţi gîrboviţi, nostalgici, vitali, depanatori de amintiri bătute în cuie pe pereţi scorojiţi. Nici un cuvînt, doar şoapte, sîsîieli, ţiuituri de carne prăjită, microfonie.

Fiecare pat cu obiectele aferente din jurul lui e o celulă a vîrstei a treia, o ramă pusă la păstrare într-un apartament în care intimitatea e a nimănui şi a tuturor. Camere într-o cameră-tunel, care dă pe-afară de atîtea lucruri îndesate, decorul din Viaţă lungă e un fel de cimitir viu. Cînd îl vezi plin de plin, ai o primă senzaţie de prea mare înghesuială ca şi cum ai fi într-un autobuz în care pasagerii se lipesc unii de alţii. Numai că această aglomerare e perfect ţinută sub control şi fiecare obiect e exemplar folosit, e extrem de bine locuit, animat, personalizat. Performativitatea obiectelor, orchestraţia lor presupun un tip de interacţiune totală. Obiectele se întrepătrund, îşi răspund, corespondează de la baie la bucătărie. Oala şi frînghia de rufe, dulceaţa şi pipiul sînt doar cîteva link-uri <>nobr>dintr-o cameră lungă ca un vagon în cea mai lungă dintre vîrstele posibile. Hermanis reuşeşte să facă să se audă atît de multe detalii fără să fie rostit nici un cuvînt, într-o tăcere spartă doar de orga bătrînului DJ, cu cei mai imobili şi hipnotici ochi pe care i-am văzut vreodată.

Gestul naşte o lume developată ca un film cu cadre bătrîne, mocăite, cu vîrstnici înduioşători care se mişcă exact ca nişte gîndăcei printre obiectele lor minuscule, printre mirosuri şi sunete. Obiectul e prelungirea corpurilor înşurubate în bătrîneţe, e tubul prin care respiră colecţionarii unui timp pe ducă. Spectacolul regizat de Hermanis teatralizează exact corpus-ul experienţelor umane care circulă între obiecte şi spectatorii performance-ului bătrîneţii atît de dinamice în inevitabila ei moleşeală. Obiectele devin autentice pentru că ele semnalizează lumi esenţial subiective, întregi şi rotunde, capsule purtătoare de univers ieşit parcă din orice timp. Obiectul este, în primul rînd, "nucleu unitar de experienţe", după cum susţine Corrado Maltese în Mesaj şi obiect artistic (Meridiane, Bucureşti, 1976).

Fiecare colţişor de scenă e umplut de sîmburi de acţiuni simultane. Fiecare mişcare intră în fibra obiectelor. Din detalii infinitezimale e construită antecamera morţii, nostalgic-hilară. Bătrînii fac suporturi de lumînări din prezervative, se ating cu degetele noduroase, se sprijină unii pe alţii, se seduc.

Una dintre bătrîne îşi scoate haina de blană dintr-un sac de plastic, o mîngîie ca pe un copil, soarbe alcoolul dintr-o bomboană, după care o dă vecinului, şi trage la măsea de stinge.


Actorii au o capacitate uluitoare de a-şi contorsiona corpul

Hermanis e un regizor obsedat de conspiraţia detaliilor, care lucrează cu fotograme gestuale. Înfige ace fine în grotescul, candoarea şi tristeţea unor pensionari care te acroşează şi te ţin cu ochii holbaţi la tot ce fac. Drumul de la mînă la obiect, apucarea lui, dezechilibrul, mişcările voit "sughiţate", toate sînt teatral explorate. Actorii magnetici ai lui Hermanis au o capacitate uluitoare de a-şi contorsiona corpul, de a fi din acelaşi aluat cu obiectele pe care le ating. Bătrîneii - înnebuneşti cînd vezi, la sfîrşitul spectacolului, că toate rolurile sînt jucate de tineri - se sărută, îşi fac cu ochiul, cîntă şi dansează. Love is deeper than age.

Viaţă lungă e un spectacol ca un goblen în care fiecare minigest, perfect armonizat cu celelalte, compune o vîrstă-tren de cursă lungă. E un spectacol cu o forţă vizuală extrasă din polenul obiectelor mişcătoare. joi.megajoy al lui Afrim îi e frate geamăn.

E noapte. Cu o păpuşică în braţe şi un ursuleţ pe pernă, bătrînii adorm.

Mîine începe o nouă zi dintr-o lungă de lungă viaţă.


Teatrul Nou din Riga, Letonia,
Viaţă lungă, spectacol non-verbal.
Cu: Guna Zarina, Baiba Broka, Kaspars Znotinš, Girts Kruminš, Vilis Daudzins.
Regia: Alvis Hermanis.
Scenografia: Monika Pormale.
Light design: Oskars Plataiskalns.