Teatrul bun se face în provincie. Festivalurile bune de teatru sunt în provincie. Trupe bune de teatru din străinătate vin în provincie. Sibiu, Craiova, Arad, Bacău, Brăila etc. Românul e festivalier din fire şi cum cu teatrul s-a mândrit întodeauna (chiar dacă acum trăim în plin curent contestatar) nu duce lipsă de festivaluri. Regionale, naţionale, etnice, internaţionale, de scenă mare, de cameră, recitaluri, alternative, clasice, de comedie, de tragedie, pentru adulţi, pentru copii, pentru adolescenţi, avem di tăti, vorba celor de la Planeta Moldova. Aşa că încă un festival nu pare a fi mare noutate.
Şi totuşi B-FIT umple un gol. B-FIT este festivalul capitalei (care nu avea nici un astfel de eveniment teatral) primăvara (aprilie-mai), în contrabalans cu Festivalul Naţional de Teatru din toamnă (FNT este un eveniment al Ministerului Culturii, nu al capitalei). Dar dacă cel din urmă este o radiografie a unei stagiuni româneşti (deşi din toamna trecută sunt invitate şi spectacole străine care dau perspectivă manifestării), B-FIT este un eveniment internaţional care poate deschide spectatorii spre zone teatrale mai puţin cunoscute. Principalul atuu al primei ediţii a B-FIT a fost selecţia, adică aducerea unor trupe şi a unor regizori în premieră la Bucureşti sau a unora pe care îi ştim din Festivalul Shakespeare. Selecţia, cel puţin a spectacolelor din secţiunea principală, a valorificat zona Europei Estice şi a Orientului Apropiat, mai puţin cunoscută pentru noi.
Teatrul de lîngă noi
Letonianul Alvanis Hermanis, lituanianul Oskaras Korsunovas (amândoi premiaţi cu Premiul Europei), Teatrul Laborator Sfumato din Sofia, Teatrul Cameri din Tel Aviv au avut ce arăta. Alvanis Hermanis este o descoperire pentru români în condiţiile în care letonianul este unul dintre cei mai importanţi regizori europeni ai momentului. Nu i-am văzut, din păcate, spectacolul Viaţa lungă, lucru pe care îl consider o pierdere.
Oskaras Korsunovas revine după un an la Bucureşti cu Drumul spre Damasc de Strindberg, un spectacol complicat despre viaţă, moarte şi Dumnezeu în care blestemele din Deutoronom şi revelaţia lui Saul (devenit apoi Sfântul Pavel) se amestecă în existenţa unui bărbat care încearcă să refacă postmortem greşeli din timpul vieţii. Vitrinele cu oamenii pe care i-a întîlnit străjuiesc grotesc propriul sicriu. Un personaj îi ţese destinul ca Penelopa lui Ulysse, altul flutură o umbrelă albă ca în Moarte la Veneţia, prin spatele scenei trec siluete fantomatice ca în viziunile Ranevskăi. E o lume încremenită în memorie. Străinul este străin de sine însuşi. O scenă puternică: el încearcă să facă dragoste cu ea prin vitrină. Cei doi se află însă în sicrie diferite. Drumul spre Damasc a fost însă prea lung, trenînd pe parcurs, cu un discurs baroc care m-a făcut să regret spectacolul de anul trecut al lui Korsunovas, Visul unei nopţi de vară.
Tot în sfera teatrului religios, surprinzătoarea companie Sfumato din Sofia a venit cu un spectacol dublu, în două seri după Fraţii Karamazov care esenţializează o relaţie de adoraţie-negare cu Dumnezeu a lui Alioşa şi Ivan. Dacă Alioşa funcţionează în această relaţie cu Dumnezeu într-un cadru arhetipal biblic, în ieslea din Bethleem în care găseşte sensul lumii (dragostea), Ivan face călătoria spre moarte cu un tren care coboară în iad. Cele două spectacole alcătuiesc practic o radiografie a vinii. Performanţa este însă la nivel de joc actoricesc. Energia este aproape palpabilă la spectacolele celor de la Sfumato, actorii denotă un puternic magnetism, hipnotizează realmente publicul. Există o anume precizie, aproape matematică în energia actorilor şi o anume ştiinţă de a o folosi. Sfumato este un laborator care se aseamănă celui lui Grotowski, doar că îşi asumă ca premisă a cercetării teatrale, omul ca creaţie divină (Grotowski insista pe laicitatea experimentelor sale, dar încărcarea energetică a mişcării, a gestului semăna cu oficierea slujbelor religioase).
Din cu totul altă zonă a venit Teatrul Cameri din Tel Aviv cu Nodul. Dacă anul trecut au prezentat un Hamlet rupt din realitatea israeliană, anul acesta trupa de la Cameri s-a axat exlusiv pe existenţa lor cotidiană în care conflictul s-a banalizat. Evrei şi palestinieni trăiesc zilnic cu arma în mînă, separaţi de prejudecăţi, refuzînd să se înţeleagă, manipulaţi politic şi afectiv, uită pur şi simplu să se trateze unii pe alţii ca oameni. Pentru români, realitatea politică israeliană din care violenţa e parte pare oarecum exotică. Dincolo de conflicte sunt însă oameni, iar spectacolul celor de la Cameri aduce actori evrei şi palestinieni care joacă împreună, fiecare în limba lui (un actor chiar trece prin mai multe roluri alternative, de o parte sau alta, nu am reuşit să îmi dau seama dacă era evreu sau palestinian ceea ce e sugestiv). Exact această umanitate se pierde în cotidian, în faţa unor etichete etnice, religioase, politice. Cutuma şi prejudecata funcţionează ca cenzori.
Avem festival. Să-l dăm anonim!
Las o parte spectacolele româneşti (printre cele alese, spectacolul care a deschis programul Capitala Culturală Europeană, Pescăruşul montat la Sibiu de Andrei Şerban şi care a stîrnit mare interes la Bucureşti) pentru că s-a scris despre ele şi pe cele din secţiunea Teatru independent la care nu am ajuns. B-FIT a fost o surpriză, una plăcută şi necesară pentru completarea culturii noastre teatrale cu noutăţi din spaţiul est-european şi al Orientului Apropiat. Păcat că festivalul s-a desfăşurat într-un nedrept anonimat. Lipsa publicităţii a lăsat sălile pe jumătate goale. Ambalarea festivalului în formatul publicitar adecvat este esenţială pentru succesul lui. Zece cronici excelente nu fac cît o reclamă la TV, ştim cu toţii. Eroarea trebuie imperios reparată la următoarea ediţie, peste doi ani (B-FIT alternează cu Festivalul Shakespeare de la Craiova care are, de anul trecut, şi un apendice bucureştean).
Una peste alta, bucureştenii au festival de teatru. Şi încă unul bun. Să le (ne ) fie de bine!