Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul de scurtmetraj Oberhausen, 2007

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Zile lungi cu film scurt - Festivalul de Scurt Metraj de la Oberhausen 2007


mai 2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Îmi place să scriu din memorie. Simt că acest exerciţiu contribuie mereu la fixarea amintirilor pe care le descriu (sau transcriu, în funcţie de caz) pe de o parte, iar pe de alta, simt că îmi reţin o anumită libertate a gândirii - ca şi cum, dacă aş vrea, aş putea începe o poveste suficient de banală ca să fie crezută necondiţionat ca apoi să o transform subtil din banală în plauzibilă, chiar dacă realitatea trăită m-ar contrazice. Făcând abstracţie de implicaţiile psihanalitice conţinute de această atitudine, voi scrie despre festivalul de scurt-metraj de la Oberhausen.

"It's not about sex. The conflict is not in the character, it is in the architecture, the landscape, hm? It is the constant visual irritation that leads to fascination. The second movie ends in the middle - simply out of respect from me, as a filmmaker, for the Universe and its endless, various possibilities."

Cam aşa sună promo-ul festivalului. Cel puţin frazele pe care mi le amintesc mai bine. Am învăţat de la TIFF să fiu atent la filmuleţul promoţional - TIFF are simpatia câştigată în toată ţara din pricina celebrelor sale sporturi de fuziune între ceva specific hollywoodian şi ceva cât se poate de mioritic (mândra - Marilyn Monroe; mămăliga - Santa Monica Blvd, strada cu amprentele stelelor). Eu am învăţat de la TIFF, TIFF a învăţat de la case mai mari, iar Oberhausen pare a fi una din ele - personajul tânăr şi viguros, încercănat şi plin de încredere în sine pare prototipul absolut al regizorului frământat de viziunea sa artistică, încercând nerăbdător şi condescendent să convingă o lume cu IQ neglijabil de forţa nemaipomenită a discursului său vizual. Inepţiile pe care le debitează sunt aşadar încărcate de un umor fin, de contrast, care atrage nu doar atenţia ci şi publicul în sine. Autoironia este savuroasă în orice context dacă e bine realizată, iar aici, prin păstrarea unui anumit echivoc, ea îşi atinge de minune scopul.

De ce vorbesc atât de mult despre un filmuleţ promoţional? Pentru că echivocul despre care pomeneam este ţesut în structura festivalului, ceea ce face un paragraf despre stindardul său video un foarte bun punct de pornire în tratarea unei probleme alambicate - viziunea contemporană a creatorilor de film scurt în contextul unuia dintre cele mai mari festivaluri dedicate lui din Europa.

S-ar putea crede că un articol care îşi propune să ofere un schelet de viziune de sinteză asupra unui climat artistic are nevoie de mai mult decât un singur festival ca să se poată susţine. Dar eu voi miza tocmai pe diversitatea minunată de la Oberhausen, o diversitate atât de barocă încât am avut impresia că în fiecare din cele 5 săli de proiecţie folosite se desfăşoară câte un festival autonom. De asemenea trebuie să pomenesc faptul că participanţii au trimis filme din cele mai îndepărtate şi incitante spaţii culturale - de la America de Sud la Japonia trecând prin Israel şi Finlanda, tot globul a părut să facă un fel de implozie video în cinematograful Lichtburg din Oberhausen.

Structura festivalului este aşadar multistratificată, iar această pluralitate de formule şi de teme vine dintr-un aspect care în România lipseşte cu desăvârşire - prezenţa companiilor de film care se ocupă cu prezentarea şi arhivarea lucrărilor video ale anumitor artişti din această nişă a cinematografiei. Companii care editează DVD-uri de colecţie, care organizează proiecţii aşa cum muzeele organizează expoziţii itinerante, care îşi promovează artiştii într-un fel analog caselor de discuri, vânzând copii ale filmelor lor diferitelor cinematografe de artă care ar fi interesate. (Absenţa Arthouse-ului din România este probabil cauza numărul unu al lipsei acestui aspect al vieţii cinematografice.)

Aceste foarte numeroase întreprinderi care realizează o organizare a climatului artistic de video-art şi de scurtmetraj experimental au trimis curatori şi colecţii de pelicule pentru a fi prezentate în cadrul acestui festival - o sală a fost dedicată exclusiv acestui tip de eveniment. Aşadar, afară din competiţie, un strat al festivalului de la Oberhausen a fost această paradă de filme realizate în marea lor majoritate în ultimii zece ani de artişti mai mult sau mai puţin consacraţi. În proporţie de 20% festivalul a fost compus din proiecţii menite să servească pe post de instrument de difuzare a producţiilor artistice ale unor creatori din Finlanda, Suedia, spaţiul germanic, S.U.A. şi spaţiul francez.

O altă parte a festivalului a fost fenomenalul Kinomuseum - un program organizat tot de un curator, teribil de britanicul Ian Wright, care a invitat artişti şi curatori din toată lumea ca să-şi expună concepţiile şi arhivele. Din nefericire nu am putut să merg decât la două proiecţii organizate în cadrul acestei "felii" de festival - una din ele prezentând filmul Screening room al lui Dan Graham şi două lucrări ale Marinei Abramovici (Cleaning the Mirror 1 şi 2) - fiecare din ele capodopere ale video-art-ului, ridicate însă la pătrat de ideea genială a domnului Wright de a le prezenta în cadrul aceleiaşi proiecţii, separate doar de o mică sesiune de întrebări.

E greu de descris sentimentul căpătat de spectator la sfârşitul prezentării - cel mai uşor îmi este să-l asemuiesc unei selecţii de concert care face evidente legăturile dintre compozitori aparţinând unor curente diferite - continuitatea astfel revelată repotenţează fiecare lucrare în parte şi consolidează întregul ca o operă de artă de sine stătătoare, ca un colaj.

Marina Abramovici realizează în cele două filme prezentate, filme incluse iniţial într-o instalaţie video, o juxtapunere atât de expresivă a organicului animat şi a organicului mort (mâinile artistei, pline de dexteritate, spălând cu migală un craniu în primul film, trupul gol şi viu pe care se susţine un întreg schelet, mişcat în mod lugubru de ritmul respiraţiei în cel de-al doilea) încât efectul este visceral şi destul de greu de suportat pentru toate cele treizeci de minute ale proiecţiei.

De altfel în cadrul discuţiei a fost semnalat faptul că în instalaţia pentru care au fost menite a diminuat mult acest efect, pentru că dădea posibilitatea spectatorului de a merge pur şi simplu mai departe după câteva secunde.

Senzaţia destul de incomodă dată de această asociere a entropiei materializate planând asupra celor mai primare semne de viaţă pe care un organism le dă a fost cu atît mai hipnotică, iar modalitatea simplă şi la obiect a realizării a creat o atmosferă rezervată exclusiv instanţei în care o operă de artă comunică direct şi cu un impact deosebit o stare, provocând un fel de comuniune intelectuală şi emoţională între martori - momentul naşterii unei amintiri.

Spuneam că filmele în sine au fost minunate, dar că asocierea lor le-a potenţat mesajul - Screening room este tot un vanitas video, o punere în perspectivă a spectatorului în raport cu propria sa existenţă, prin mediul filmului. O descriere de bază ar fi suficientă pentru ca relata o parte reprezentativă din potenţialul acestei producţii: ea trebuie filmată din nou pentru absolut fiecare sală în care urmează să fie proiectată şi constă în perspectiva unui om care se apropie de intrarea în cinematograf, intră în sala respectivă şi priveşte ecranul de proiecţie alb - zoom până în pânza albă şi final.

Filmul provoacă imediat o serie de gânduri în spectator - iluzia că filmul se petrece exact în momentul vizionării se păstrează în continuare şi privitorul se proiectează involuntar pe sine într-un viitor în care el nu mai e, dar acest moment banal şi adevărat din existenţa sa este păstrat şi este complet lipsit de orice sens pe de o parte şi plin de o valoare inestimabilă pe de alta.

Subtilitatea acestei perspective, în contrast cu forţa elocventă a instalaţiei Cleaning the mirror. Paradoxul stă tocmai în faptul că elementul narativ şi cel experimental / conceptual au fost atât de bine echilibrate în aceste lucrări vechi de zeci de ani, pe când filmele prezentate în festival, vechi de maximum doi ani, au fost pare-se construite ignorându-se de cele mai multe ori ceea ce eu consider a fi provocarea principală a scurt-metrajului: testarea capacităţii de a comprima o poveste în restricţiile temporale ale unui film de maximum cincisprezece-douăzeci de minute.

Pe de o parte această limită temporală a fost mult mai laxă în cadrul selecţiei, ajungându-se până la patruzeci de minute. În acelaşi timp juriul de selecţie a părut atras cu precădere de filme experimentale - filme care îşi propuneau să creeze senzaţii sau spaţii sau imagini, nu să releve o structură narativă cu bătaie conceptuală. Foarte bine - ceea ce mă pune însă pe gânduri este reacţia rece a publicului faţă de aceste experimente şi exploziile sincere de aplauze şi de râs în faţa filmelor care se străduiau totuşi şi reuşeau să aibă un fir narativ şi personaje în carne şi oase.

Să nu uităm că în marea lui majoritate publicul nu era unul neavizat - critici, iubitori de film asezonaţi, curatori. Poate că nu este de mirare că ponderea experimentului a fost atât de mare - ceea ce m-a surprins a fost însă calitatea lui îndoielnică. Încercări mult prea intense de a transmite ceva simplu în esenţă, încercări de abolire a regulilor şi a sensului, încercări de ignorare a metaforei clişeizate folosindu-se în mod paradoxal de metaforă... Filme obositoare şi lungi, care provoacă reacţii de frustrare şi celui mai analitic creier - clişeul filmului conceptual studenţesc spre care se împunge cu voracitate în filme ca Ghostworld sau Art School Confidential.

În ceea ce priveşte acest al treilea nivel de desfăşurare al festivalului, nu-mi dau seama foarte clar dacă e vorba de un fenomen ce ţine de o secătuire temporară a creativităţii, în aşteptarea noului curent, a noii stări de agregare a gândirii creatoare sau pur şi simplu de gusturile comitetului de selecţie. Aici intervine echivocul despre care vorbeam la început. Nelămurirea aceasta este însă foarte plăcută, pentru că provoacă la analiză şi la frământare, ceea ce un festival "mură-n gură" n-ar fi reuşit (mă gândesc aici la Alter:native, unul din cele mai vechi festivaluri de scurtmetraj din România, care nu realizează acest joc interactiv cu minţile participanţilor - are însă alte merite.)

Cred că forţa şi vitalitatea unui festival ţin de capacitatea acestuia de a face spectatorii să se raporteze la el ca la o entitate separată de producţiile artistice pe care le prezintă. Din toate festivalurile la care am luat parte până acum, de teatru, film şi muzică, Oberhausen reuşeşte acest lucru cel mai bine. "Atmosfera" este atât de intoxicantă încât aş transforma participarea la acest festival într-un fel de tradiţie anuală, ceea ce spune foarte multe. Faptul că un festival ajuns la a cincizeci şi treia ediţie are o asemenea prospeţime este suficient ca să dea speranţe unor încercări tinere, cum e iubitul nostru TIFF, căruia îi voi duce fără îndoială lipsa anul acesta.



 Toate articolele despre Festivalul de scurtmetraj Oberhausen, 2007


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Mircea Laslo


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer