Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Autumn in New York

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cişmigiul newyorkez - Autumn in New York


mai 2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis

Moto: "Mă sperie gîndul că puteam să nu te fi întîlnit"
Am ales Cişmigiul în titlu pentru că are o aură romantică specială, dar foarte bine ar fi putut fi vorba de alte parcuri din ţară: Bibescu, Crîng, Copou, Dumbravă, Trivale, Zăvoi... Şi totuşi, să rămînem la un parc minion, dar amplasat în plin centru metropolitan.

Această asociere mi-a venit de la primele secvenţe ale filmului Autumn in New York, senzaţia unui déja vu. Şi de fapt nu este nici un pretext de exotism în acest film care deşi pare un love story edulcorat se arată a fi de fapt o poveste de o simplitate fermecătoare, care îşi lasă amprenta aproape invizibil dar de durată.

Poveste care s-ar fi putut petrece foarte bine în Bucureşti, film care ar fi fost de dorit să fie produs de mediul cultural românesc. La noi s-a ajuns la un abuz de creaţii - cinematografice în speţă - care ilustrează exclusiv numai o latură a societăţii noastre, cea excesiv agresivă, violentă, crispată, murdară. Nu se poate trăi numai în asemenea mediu. Care nici măcar nu este definit astfel, doar focalizarea amplificată induce angoasa unei deraieri încrîncenate. Din păcate lipseşte contraponderea care oferă faţa luminoasă, încrezătoare, nu lipsită de tensiune, desigur, dar mai apropiată de realitate atîta vreme cît viaţa este un miracol deasupra morţii, atîta vreme cît miracolul supravieţuirii prosperă. Dintotdeauna a fost nevoie de un echilibru între încruntare, zîmbet şi melancolie, iar în cinematografia noastră mai acut ca niciodată. Să ne amintim de impactul filmului Declaraţie de dragoste care pe lîngă acele clişee ideologice ale timpului a venit pe o sete de romantism, atît de firească, nestinsă nici acum.

În interbelic acest segment de necesitate culturală era alimentat din belşug, mai ales prin piese de teatru, încît s-au putut selecta opere de valoare. Astăzi e mai greu pentru că nu se întrezăresc scriituri care să abordeze genul cu naturaleţe, nu pare a exista o şcoală de actori-regizori care să abordeze roluri credibile, ca rupte din viaţa cotidiană. Aparent ce puţin ar lipsi ca un asemenea film să fie produs în România, unde un actor cu farmecul maturităţii să joace o poveste de iubire cu o tînără ce i-ar putea fi chiar fiică. E verosimil.

În Cişmigiul frunzelor ruginii, pe aleile rămase înguste, pline de oameni cu te miri ce motivaţie aflaţi acolo în acel ceas, poate pur şi simplu lacomi de a savura finalul de toamnă, un bărbat matur, cu părul alb dar aranjat "neglijent", grizonat, cu alură sportiv-elegantă şi tinerească, pare a face o baie de mulţime. Privind captivat la un chip sau altul, se ciocneşte cu două fete care merg la braţ, se scuză cu umor şi flirtează spiritual, spre amuzamentul celei cu care avea întîlnire. El se numeşte Will aşa cum s-ar putea numi Florin sau Ştefan, asta numai ca să mă gîndesc la o replică românească a lui Richard Gere. Care la momentul turnării filmului avea 50 de ani şi juca un personaj de 48. Ce amuzant este cînd îşi precizează repede vîrsta la insinuarea ei că ar avea 49... Este real-fermecător, este credibil. În rol de celibatar care îşi trăieşte viaţa din plin, bucurîndu-se de toate cele. Realizat profesional, ajungînd prin muncă un prosper patron al unui restaurant de top, filosofînd chiar: " Mîncarea e singura frumuseţe care hrăneşte".

Are toate atuurile. Şi totuşi chiar acolo în parc, la întîlnire, el opreşte relaţia abia începută: " Nu-ţi pot oferi decît clipa de acum". Este primul semn că simte momentul unei cotituri în viaţa sa. La mirarea femeii din faţa sa că nu o cunoaşte, răspunde sincer: " Mă cunosc pe mine ". Şi proiectata plimbare cu barca pe sub podurile arcuite (doar v-am spus că suntem ca şi în Cişmigiu!) nu mai are loc, dar pe luciul apei pluteşte o barcă de unde îl aţintesc doi ochi mari şi cu o undă de tristeţe. Ochi pe care îi va revedea plăcut surprins în aceeaşi seară la propriul său restaurant unde observă un tort aniversar. Şi adevărata poveste începe cu apariţia unei bătrîne doamne pe care nu o recunoaşte de prima dată. Dolly îl complimentează că e la fel de atrăgător ca în tinereţe cînd o curta pe fata ei. Acum e acolo cu nepoata, rămasă fără părinţi, care împlineşte 22 de ani. Charlotte este cu ochii aceia mari legaţi de Will şi chipul ei radiază de lumina unui sentiment frumos. Cei de la masă glumesc pe seama ei: "Are 22 de ani şi nu s-a sărutat cu un bărbat" sau se prefac a auzi bătăile inimii ei, inimă ce se va dovedi prea puţin rezistentă. Actriţa este Wynona Ryder şi la data filmării avea 28 de ani dar are datele necesare caracteristicilor din rol. Încît numai un răuvoitor poate declara că această relaţie de dragoste nu poate fi plauzibilă. Charlotte confecţionează inventive "pălării" şi acesta devine pretextul cu care Will se apropie de ea. Cucerit de farmecul ei, se frămîntă dacă îi este permis să o iubească sau nu. Pe de o parte este noul său underground care, poate datorită vîrstei, îl face să îşi dorească o relaţie profundă, de durată, poate chiar cea definitivă, pe de alta este reţinerea prejudecăţii comune pricinuită de relaţia veche cu aceea care va deveni mama ei. Filmul nu insistă pe trecutul său de Don Juan, ne lasă mai mult să ghicim uşurinţa cu care a trecut de la o dragoste la alta. Dar scenariul are grijă să precizeze că în relaţia cu mama Charlottei nu a existat o miză sexuală, nu există similitudine cu acel Casanova crepuscular zugrăvit de Arthur Schnitzler, fără scrupule, care trece de la mamă la fiică. Nu. Will este în toamna vieţii lui spre o reaşezare morală.

Scena primei lor convorbiri telefonice este cuceritoare, iar Winona Ryder joacă perfect, chiar dacă replicile par previzibile. Ele se înlănţuie firesc, previzibilul e dat de acumulările noastre culturale şi de viaţă. Ea a intrat perfect în rol şi este credibilă precum o puştoaică emoţionată de atenţia ce i-o acordă bărbatul pe care îl admiră şi îl doreşte în subconştient. El îşi ţese planul de cucerire, după o schemă deja experimentată, dar ea se îmbujorează, înfloreşte doar la întrezărirea unei împliniri a visului ascuns. Ca o fetişcană rosteşte o suită de exclamaţii de uimire, "Wow!" încît a o spune încă o dată după ce a lăsat jos telefonul şi după ce el i-a atras atenţia amuzat cade pe o la fel de amuzată stare de aşteptare din partea spectatorului.

Poate că ea intuieşte pretextul folosit de Will pentru a o invita la petrecere, e un joc al ambilor, iniţiat de el dar în care ea se prinde bucuroasă încît replicile ei naiv-surprinse sunt totuşi savuroase. A venit să-i aducă pălăria comandată, de forma unei coapse de femeie, strecurîndu-se pe ploaie, întîrziind ca mai toate femeile tinere şi frumoase, după cum spune Will. Şi atît de firesc i se pare să fie ea cea invitată alături de el încît intuiţia lui trece pe planul secund. "Există şi o rochie?" şi poveşti vechi se îngemănează acum în a scoate la iveală prinţesa ce se ascunde sub chipul Charlottei. Ce sprinteni ne lăsăm angrenaţi şi noi în joc atunci cînd ea coboară treptele spre maşina ce îi aştepta, ca şi cum ar fi călcat cu graţie pe clapele unui pian. Will îi urmăreşte cu încîntare discretă ieşirea în lume, graţia cu care pluteşte cînd dansează. Seara lor romantică a continuat în drumul spre casă cu un spiritual dialog despre cît de tipici suntem fiecare dintre noi şi totuşi unici. Şi ceea ce face frumoasă dragostea lor este tocmai sinceritatea cu care îşi oferă gîndurile, alungînd astfel apăsarea prejudecăţilor legate de vîrstă şi conjunctură. "Nu avem un viitor împreună" precizează el, consecvent comportării din "Cişmigiu". Dar cum viaţa le stabileşte cu măiestrie pe toate, de data aceasta nu el decide acest viitor: ea îşi declară boala incurabilă care îi mai lasă extrem de puţin timp. Iubirea lor se desprinde de timp parcă o dată cu gestul Charlottei de a-i cere ceasul de la mînă, să-l păstreze pînă ce el va uita că e la ea.

Will o aduce în viaţa lui, puţinii săi prieteni, dintre care barmanul şi soţia sa alcătuiesc o pereche de personaje pline de umor şi căldură, o primesc cu încîntare. Şi totuşi el pare a juca doar, încă o dată, rolul său de superficial, stăpîn pe tacticile sale, pe experienţa sa, egoist în plăcerile sale. Se lasă purtat de vechea sa libertate de mişcare dar de data asta un intermezzo sexual cu o fostă femeie din viaţa sa, apărută într-o clipă de nepăsare, îi este ghicit şi Charlotte se simte înşelată în sentimente, în raţiunea acelor sentimente.
"- Ce motiv ar avea să o facă?
- N-am pretins că sunt altfel decît sunt.
- Dar dragostea?" e o întrebare retorică obsedantă pentru Charlotte care fuge de lîngă el.

Poate că în trecut i s-a mai întîmplat aşa ceva lui Will. Dar acum nu doar orgoliul său de cuceritor a acţionat dar şi deja instalatul simţ al unei vîrste ce caută mai mult şi mai ales o apariţie esenţială în viaţa lui, au făcut să îi simtă acut lipsa şi să meargă în cele din urmă la ea spre a-i recîştiga dragostea şi încrederea.

Care e acea apariţie misterioasă? Bine introdusă de scenariu, sub o aparenţă de încă una din "victimele" iubirilor sale, l-a găsit fata lui, Lisa, zămislită exact atunci cînd el a fugit de lîngă mama Charlottei la o atracţie pasageră. Se simte stînjenit, e încă un pas spre propria percepţie într-un nou moment din viaţă. Apropiate ca vîrstă, cele două femei i-au schimbat comportamentul. Mai întîi dragostea, apoi paternalismul. Nu ştie cum să-şi îmbrăţişeze fiica, dar îi declară cît de frumoasă o ştie dintr-o poză de la 12 ani (atît de natural joacă scena aceasta Vera Farmiga, cu o grimasă copilărească şi cochetă, ca orice femeie cu grijă pentru de imaginea ei, aşteptînd nemărturisit cuvintele blînde ale tatălui ce atît de mult i-a lipsit...).

Will se maturizează brusc şi se întoarce la Charlotte stăpîn pe sentimentele sale: "Lasă-mă să te iubesc." Şi de acum relaţia lor devine cu adevărat profundă. Dar aşa cum se întîmplă, timpul nu mai are răbdare şi crizele ei se succed mai des, mai complicat. De Crăciun apare deja semnalul agravării şi Will simte apropierea implacabilului. Zbaterile sale îl aduc acum cu adevărat lîngă fiica sa. Şi din termenul de un an maxim acordat la început şi perceput cu nonşalanţă, deodată clipele sunt numărate şi disperarea schimbă valoarea timpului. Ieşind din spital după criză, se pregătesc pentru întîrziatul lor Crăciun. Charlotte îl întreabă:
"- Ce cadouri ai primit?
- Suferinţă, amărăciune, durere, iubire, speranţă, viaţă. Tu ce ţi-ai dori?
- Oferă-mi mai mult din toate astea."

Şi Charlotte deja nu mai poate să îşi mascheze atît de uşor suferinţa, gîndurile se duc inevitabil spre sfîrşitul iminent. Acceptă să revină asupra deciziei de a nu fi operată, o ultimă încercare cînd nu mai este nici o speranţă.
"- De ce se amăgesc oamenii?
- Poate că avem nevoie de speranţă!"

Pe culoarul de spital, în tensiunea crescută, Lisa îşi mîngîie pîntecul ce va zămisli în curînd. "Unul naşte, altul moare" - e un refren nu din Manhattan ci din jurul Cişmigiului nostru. Întors acasă, singur, Will găseşte micul cadou pe care Charlotte nu mai apucase să i-l ofere. Ceea ce era pe lîngă acea neconvenţională "pălărie" care a marcat începutul relaţiei lor, te las pe tine cititorule să ghiceşti...

Poate că unii vor clătina din cap nemulţumiţi de ceea ce ei numesc veridicitatea clipelor din faţa morţii. Cît de "frumos" se poate comporta un om atunci? Ştefan Caraman a descris o variantă impresionantă, dură şi sensibilă totodată, în Pianoman, suferinţa şi moartea unui tînăr de 30 şi ceva de ani. Dar acolo pare a fi dispărut dragostea din faţa disperării. Nu e uşor a o păstra.

Finalul filmului este tot în "Cişmigiu". Într-o barcă, Lisa se bucură de visul împlinit: alături de tatăl ei şi de băiatul ei. Will a trecut brusc spre altă vîrstă spirituală. "Sunt pierdut pentru alte femei", mărturiseşte el lîngă patul de spital, "Te-am salvat pentru ele" îi zîmbeşte stins Charlotte după ce îl aude rostind versuri de Emily Dickinson, poezie pe care prin ea o descoperise.
"Nici timpului nu-i este dat să rup-aripa din trupul unei păsări
Precum o pană cad împreună aripa şi trupul
Nimic din ce-a plutit în cer odată, ciocîrlia, tu,
nu moare precum ceilalţi
."

Şi pe lîngă barcă lunecă o lebădă a cărei aripă se zbate uşor ca un semn de salut. O viaţă de om poţi căuta un suflet pereche, o toamnă întreagă poţi fi fericit prin el, dar e posibil ca prima zăpadă să cadă peste un destin schimbat.

Cişmigiul este etern.


Fişă tehnică:

Autumn in New York
Regie
: Joan Chen
Scenariu: Allison Burnett
Cu: Richard Gere, Winona Ryder, Vera Farmiga, Jamie Harold, Jillian Henessy, Anthony LaPaglia, Sherry Stringfield, Elaine Stritch.




 Toate articolele despre Autumn in New York


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


ÎN PROGRAM

TV 1000
Sâmbătă, 23.06.2018 - 14,15


Resurse

 Alte articole de Marius Dobrin


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer