Francesca sau copiii în faţa istoriei - The Bridges of Madison County

Michael, 42 de ani şi Carolyn, 40 de ani, se revăd după mult timp în casa părintească cu ocazia decesului mamei lor care supravieţuise soţului ei cîţiva ani. Intrarea lor în scenă este tumultoasă pentru că vin cu problemele lor, cu tensiuni acumulate în ani de convieţuire în cadrul propriilor familii. Aşa cum fiecare dintre noi trăim cu maximă intensitate propria experienţă şi abordăm formalităţile curente cu un plictis suveran, la fel aşteaptă şi ei anunţarea ultimelor dispoziţii testamentare ale mamei lor. Cutia cu acte a Francescăi se deschide în faţa lor ca o carte de istorie. Chiar dacă vorbeşte despre oameni simpli, este totuşi o carte de istorie, ba încă una oficială pentru că acolo se află documente originale şi înscrisuri. Cei doi fraţi privesc cu răceală toate cîte le văd, aşa cum cu superioritate nonşalantă privim noi toţi trecutul oficial. Numai că istoria este cea care ne trage de mînecă spre a ne atenţiona asupra unor lucruri ce nu trebuie să fie ignorate. Asupra unor lucruri care ne privesc direct şi nu sunt doar literă moartă. Pentru că istoria este pentru cei vii, pentru cei care se pregătesc să devină istorie. Francesca doreşte să fie incinerată şi cenuşa să îi fie împrăştiată peste podul Roseman. De ce?

Este o ieşire din şablon care-i şochează pe cei superficiali, cei lipsiţi de aplecare asupra "amănuntelor" semnificative din viaţă, din istorie, o istorie ce ne apare ca un colaj de destine individuale ce nu pot fi explicate global. Carolyn şi Michael au şansa de a pătrunde în poveste (în istorie) şi de a contura imaginea adevărată a mamei lor. Informaţia brută îi şochează: în viaţa mamei lor a existat un alt bărbat decît cel care le-a fost tată. Astfel întregul eşafodaj construit pentru o istorie artificială se prăbuşeşte. Istoria a irumpt dincolo de mit. Cercetarea trecutului, arheologia aceasta ad-hoc, porneşte de la probele pe care le au în faţă şi la care privesc neputincioşi, intrigaţi, speriaţi: un set de fotografii ale mamei lor aşa de fericită cum nu o văzuseră niciodată. Autor: Robert Kinkaid, fotoreporter la prestigioasa revistă "National Geographic". În Michael începe să fiarbă orgoliul masculin, ca o prelungire a ceea ce ar fi trebuit să simtă tatăl său. Este o iritare pe care o resimţim cu toţii atunci cînd istoria nu este aşa cum cu naivitate credeam şi avem sentimentul că ne-a înşelat cu ceva. Pentru a te apropia de adevăr îţi trebuie curaj, bună-credinţă şi dragoste iar cei doi le exersează toate acestea parcurgînd jurnalul mamei lor. Francesca putea să ia cu sine în mormînt secretul ei cel mai de preţ dar a ţinut să îl destăinuiască fie şi dincolo de suprema barieră. Ea se dovedeşte pînă la final un caracter deosebit şi motivaţiile ei corecte chiar dacă acompaniate de slăbiciuni umane. Ea vrea ca istoria, adică succesiunea în timp de fapte, chipuri şi cuvinte să-şi îndeplinească menirea de a călăuzi precum stelele înşelătoarele cărări ale celui care urmează scrierii acelei istorii. Filmul este, dacă vreţi, povestea evoluţiei celor doi fraţi spre sentimente profund umane, sau poate chiar povestea unui gest maternal care îi îndreaptă pe drumul cel bun ca semn că o mamă îşi trăieşte rolul cu pasiune pînă la capăt.

Francesca îşi expune sentimentele trăite şi descrie cele patru zile de maximă fericire din viaţa ei. Poveste ei de dragoste cu Robert este aparent o poveste ca oricare alta, patetică şi imposibilă, greu de descris ca orice poezie. Într-o bună zi fotograful de la National Geographic ajunge în faţa casei sale spre a-i cere o îndrumare spre podul Roseman, unul din celebrele poduri acoperite din statul Iowa. Destinul i-a trimis un semn-provocare. Este prima decizie: să-i descrie traseul de urmat sau să meargă alături de el ca o călăuză? Inima este cea care-i dictează şi aşa descoperim treptat cum din femeia năpădită de sarcinile gospodăriei, rămasă singură acasă prin plecarea restului familiei la un tîrg de vite depărtat (superb răspunsul ei la întrebarea soţului: "Ce vei face zilele astea singură? - Acelaşi lucru dar cu mai puţin ajutor") înfloreşte femeia ce ar fi putut fi. Este acea şansă din viaţă cînd te poţi arăta pe tine însuţi aşa cum eşti cu adevărat în stare.

În cele patru zile cît au fost fizic împreună ni se înfăţişează dragostea în toate vîrstele ei. Începînd cu copilăreasca scenă în care Robert culege cîteva flori de cîmp şi cînd i le oferă, Francesca preferă să glumească atrăgîndu-i atenţia că sunt otrăvite. A fost o reacţie copilărească a ei pentru că nu credea că un bărbat poate fi sensibil la frumos. A fost atrasă de el nu numai pentru că i-a arătat că ştia de oraşul ei natal, Bari (ce părea atît de departe din acel colţ de continent) ci mai ales pentru că îi mărturisise gestul de a-şi întrerupe călătoria la vederea acelui oraş. După gestul stîngaci de iubire de care am vorbit a urmat acela adolescentin al căutării şi chemării celuilalt. În miez de noapte Francesca şofează pînă la podul Roseman, unde ştia că va veni în zori pentru fotografii, spre a-i lăsa o invitaţie. Dacă podul acesta a fost cel care i-a pus faţă-n faţă, biletul ei a rămas mărturia iubirii, păstrată de Robert pînă la moarte. Jocul spiritual dintre ei este fermecător şi aproape toate replicile merită a fi transcrise.

"Cum este soţul tău? - Curat." Imediat însă Francesca sesizează că nu acesta este răspunsul "corect" şi înşiră calităţi din orizontul de aşteptare pentru un răspuns de ochii lumii. Dar sinceritatea se instalează repede între ei pentru că numai aşa cere iubirea. " A avut visuri rămase neîmplinite". Robert îi răspunde: " Toţi avem visuri care nu se împlinesc. Să ne bucurăm că le-am avut.". Sunt vorbe care i se vor întoarce ca un bumerang prin sentinţa lor.
"Copiii?". Răspunsul ei vine: "Părinţii îşi iubesc necondiţionat copiii dar aceştia sunt veşnic nemulţumiţi de părinţii lor."

Plinătatea iubirii lor totale se plasează într-un amestec de frumuseţi reale - suita admirabilă de poduri acoperite din ţinutul Madison, un loc ce lui Robert îi oferea un parfum aparte - şi de frumuseţi păstrate în memorie. Francesca îşi dezvăluie trăsăturile italiene şi retrăieşte paradisul copilăriei. Ea pare a încerca să dea timpul înapoi, să se insereze în scena sosirii lui Robert la Bari, exact în celebrul restaurant al gării, la masa lui.

Visul ei de fecioară a fost America iar acum visul este dincolo de această fermă pe care Richard, soţul cumsecade, o administrează aşa cum au făcut înaintaşii săi timp de 100 de ani.
Inevitabil iubirea ajunge în faţa deciziei: împreună sau pe căile pe care au fost şi pînă atunci. Este cumplita cumpănă a Francescăi, este curajosul gest al lui Robert de a o înţelege. Ea îşi motivează rămînerea pe loc prin datoria maternă, inclusiv faţă de un soţ ce avea nevoie de sprijinul ei. Dar şi prin acceptarea faptului că această iubire a venit cînd orice decizie ar fi luat visul nu putea rămîne pur. Alături de Richard va purta în suflet veşnic dragostea pentru Robert şi nostalgia pentru cele patru zile de vis. Alături de Robert, oriunde în lume, va purta cu ea o fărîmă din această casă. Robert se retrage înainte de sosirea soţului şi a copiilor dar o mai aşteaptă în oraş cîteva zile.
Dramatică scena de final a iubirii lor, cînd la un semafor maşina lui Robert era în faţa celei în care se aflau Richard şi Francesca. Este o continuă chemare a lui: aranjarea medalionului primit de la ea, întîrzierea dincolo de verde în plină intersecţie, rularea tot mai înceată spre destinaţia lui. Ea îşi adună toată energia de care are nevoie, şi încordează mîna pe clanţa portierei şi... soarta ei îngheaţă aşa.

De aici încolo omeneşte nu mai este posibil a desluşi taine ce privesc destinul.
Gîndul dus pînă la capăt, datoria pe pămînt îndeplinită, Francesca îşi poate afla liniştea alături de iubirea ei aşa cum ceruse şi Robert, deasupra podului Roseman. Copiii ei au fost călăuziţi cu un ultim efort spre a se descoperi pe sine, de a privi cu iubire în jur, de a-şi căuta fericirea cu orice preţ.

Morala: să fim atenţi la istoria adevărată, să culegem de acolo acel sprijin ce ne poate înlesni drumul prezentului. La final îmi cer scuze lui Robert pentru că am vorbit exclusiv din punctul de vedere al Francescăi. Iubirea lui a fost la fel de profundă, i-a marcat definitiv viaţa şi a mai trăit exclusiv din şi pentru cele Four Days. Dar cîte nu s-ar mai putea spune despre Richard, despre felul în care s-au mai privit el şi Francesca în ochi.

Notă:
Cartea a apărut în 1992. Autorul ei, Robert James Waller, era profesor de management la University of Northern Iowa, dar după succesul acestei cărţi a devenit scriitor profesionist. Filmul a fost regizat de Clint Eastwood şi i-a avut în rolurile principale pe însuşi regizorul şi pe Mery Streep.