Marcel Iureş la MGM - Hart's War

Dintotdeauna mi s-a părut că marea consacrare a unui actor, chiar aflat la Hollywood, vine o dată cu apariţia numelui său imediat după răgetul impunător al leului de la MGM. Ei bine, Marcel Iureş s-a putut bucura de acest privilegiu, într-o peliculă căreia îi dă profunzime, creînd un personaj extrem de complex, acolo unde putea să se mulţumească exclusiv cu unul oarecare şi deja atît de banal.

Talentul său a atins acea stare de graţie care nu-i este hărăzită oricui. Şi totuşi a ştiut să rămînă un om obişnuit, cu o coloană vertebrală de invidiat, din rasa aristocraţilor celei de-a şaptea arte. După premiera de la Hollywood Multiplex, a dat autografe pe afişe, pe care le-a semnat întinzîndu-le pe covorul cu stele (cinematografice), dînd admiratorilor (mai ales studenţi, ceea ce este meritoriu de ambele părţi) iluzia unei comunicări, fără intermediar, între ecran şi realitate.

În Amen, care a început să ruleze în marile oraşe europene tot anul acesta, Costa-Gavras l-a distribuit în rolul unui papă duplicitar. Poate că n-ar fi fost rău să-i încredinţeze chiar partitura ofiţerului neamţ, căci jocul său este atît de nuanţat şi de rafinat, încît ar fi fost mai pe măsura originalului, un intelectual german, care ne priveşte cu nedumerire şi acum din acea fotografie rămasă ca simbol al unui moment mai puţin de la sine înţelese al războiului.

Hart's War este o poveste dintr-un lagăr de prizonieri de război care, la rîndul lor, nu-şi pot depăşi inerţiile şi mai ales prejudecăţile de americani rasişti, care nu acceptă ideea de piloţi de culoare. Colonelul nazist interpretat de Marcel Iureş priveşte detaşat acest conflict în oglindă al aceluia din Germania lui Hitler. El nu creionează caracteristicile acestei "specii" prin locuri comune, ci prin subtilităţi de joc care ascund o lungă experienţă pe scena de teatru. Bruce Willis devine brusc cu actor plin de clişee şi lipsit de o dimensiune esenţială pentru a fi pe măsură partenerului român. Totul se transformă într-o posibilitate de a analiza "pe viu" diferenţă dintre şcoala europeană şi cea americană.

Pentru noi, de altfel, a fost şi încă este un an cinematografic fast în exterior. La Paris se proiectează în săli două filme româneşti concomitent, După-amiaza unui torţionar a lui Lucian Pintilie şi Filantropica lui Nae Caranfil (care a luat şi premiul publicului), la Cannes, în Quinzaine va fi prezent Occident al lui Cristian Mungiu, iar la Clermont-Ferrand Ajutoare umanitare de Hanno Höfer a fost deja remarcat şi laureat.

Am reuşit să depăşim momentul în care ne bucuram că prin filmele de peste ocean mai apărea fulgerător şi cîte o figură cunoscută de la noi. Există categoric ceea ce eu aş defini drept un patriotism cinematografic, un anumit orgoliu ce ne-a fost pe deplin satisfăcut. Iureş ne-a făcut să ne simţim mîndri şi de engleza şi germana sa, pe care pare să le stăpînească, fără să facă loc acelor momente penibile cînd se vorbeşte cîte o limbă străină stîlcită şi încurajată de nişte consultanţi iresponsabili. (E suficient să ne amintim de Dracula latinului Coppola). Dar mai ales marea izbîndă constă în faptul că de astă dată un mare talent este dublat şi de un mare caracter, ceea ce pînă acum părea mai degrabă o contradicţie în termeni. Păcat că deocamdată excepţia doar confirmă regula. Deocamdată!