O colegă de breaslă, văzându-mă la premieră, m-a întrebat ce caut eu, un critic simfonist ("serios", care va să zică), la un spectacol uşurel în care libretul (povestea dragostei dintre corsarul Conrad şi grecoaica Medora, pupila unui negustor de sclavi, dragoste ce învinge toate adversităţile, triumfând de o manieră ideal(ist)ă în final) şi muzica lui Adam sunt doar pretexte pentru etalarea virtuozităţii figurilor baletului clasic. Măcar ştii care e deosebirea între un pas de deux şi un pas de trois? a mai adăugat, ironic, interlocutoarea mea.
Dacă ar fi să mă cerceteze cineva (bine că n-o face nimeni!) ce prefer, baletul clasic sau modern, aş mărturisi că sunt mult mai impresionat de cel de-al doilea gen. Mi se pare mai puţin convenţional, mai capabil să transmită sentimente şi trăiri. (De aceea am şi descris cu entuziasm, pentru cititorii LiterNet care n-au ajuns în sală, spectacolele Companiei de dans modern Nederlands Dans Theater la Bucureşti). Să admitem, însă, că din când în când pot fi un spectator nepretenţios, în căutarea relaxării. Ori că apreciez virtuozitatea, indiferent în ce formă se prezintă ea. Iar cea corporală, a balerinilor, este una din cele mai ataşante.
Primul exemplu pe care doresc să-l dau, în sensul de mai sus, este cel al Corinei Dumitrescu, care o întruchipează - cu graţie şi expresivitate - pe Medora, eroina (absolută a) baletului Corsarul. O prezenţă scenică deosebit de atrăgătoare, poate şi datorită faptului că, pe lângă tehnica dansului, ştie să-şi pună în valoare şi calităţile actoriceşti. Personajul său pare real, se bucură şi suferă cu toată convingerea.
Corina Dumitrescu e însoţită, la un nivel apropiat, de Ovidiu Matei Iancu, în rolul Corsarului, şi de Vlad Toader într-un rol (Ali) creat exclusiv pentru câteva numere de virtuozitate, de altfel admirabil executate. La acest prim grup valoric aş adăuga doar exuberantul cuplu Traian Vlaş - Mădălina Slăteanu (Bribanto şi Prietena sa). Între aceştia şi restul distribuţiei este o diferenţă de cel puţin o clasă, după părerea mea.
Încă ceva, ansamblurile din primul act erau nesincronizate şi păreau împleticite, un defect minor dar care persista şi la al treilea spectacol; de neînţeles de ce nu se remediase între timp. Din acest punct de vedere, actul al treilea arăta cea mai unitară şi totodată cea mai agreabilă punere în scenă. Fără doar şi poate, nu mă aşteptam să văd un balet de talia celor difuzate pe TVR Cultural ori pe Mezzo, dar cred că multe defecţiuni (de sincronizare, mai ales) puteau fi evitate.
Foarte inspirate decorurile Adrianei Urmuzescu din primul şi al treilea act, de asemenea costumele concepute probabil tot de către domnia sa (căci nu există vreo altă specificare în programul de sală). Lumina bine pusă scotea în evidenţă diversitatea coloristică şi a unora şi a altora, întărind efectul armonizării lor.
Până la urmă, Corsarul Operei bucureştene este un spectacol atrăgător şi viu, ce merită văzut, la această impresie contribuind decisiv nu numai solo-urile primului grup valoric (menţionat ca atare de mine), ci şi întreg actul al treilea (la care participă elevii Liceului de Coregrafie Floria Capsali). Importantă este şi contribuţia orchestrei, care sună omogen, precis şi cald sub bagheta sigură a tânărului dirijor Ciprian Teodoraşcu.
Am rămas dator cu răspunsul la întrebarea din titlu: corsarul era, în trecut, fie un marinar îmbarcat pe un vas particular înarmat, autorizat de guvernul său să atace vasele inamice, fie un un pirat, un hoţ al mării. Sper să nu fiţi dezamăgiţi, eroul nostru, Conrad, făcea parte din a doua categorie. Un pirat însă teribil de îndrăgostit, umanizându-se treptat sub ochii noştri.
