Un film despre un mare film - RKO 281

Să faci un film despre cum s-a făcut Citizen Kane e o dublă provocare. Chiar dacă accentul ar cădea pe aspectele anecdotice, ori pe cele sociologice, nu poţi evita (şi nu are sens să eviţi) referirea la filmul lui Welles, implicând calităţile lui artistice. Afirmaţia că acesta ar fi revoluţionat limbajul cinematografic poate fi, la rigoare, discutabilă, dar că a rămas un reper de referinţă în istoria de gen rămâne un punct de convergenţă a tuturor opiniilor.

Nu avem cunoştinţă dacă modalitatea narativă, prismatică (termenul i-ar aparţine, cf. lui Tudor Caranfil, lui Welles însuşi) era absolut inedită, oricum a fost, incontestabil, primul film mare cu această structură. Modalitatea narativă a fost, de altfel, larg utilizată, de-a lungul unui secol şi ceva de film, bijuteria de gen rămânând Rashomon, a lui Kurosawa, după nuvela omonimă exemplară a lui Yasunari Kawabata.

În filmul lui Scott Free nu e nici o referire la acest specific al filmului despre naşterea căruia ni se povesteşte. Deşi destule cadre prezintă imagini de pe platoul de filmare al fostului copil minune, Orson Welles. La fel, deşi ni se relatează destule amănunte ale relaţiei eroului (regizorul rebel) cu celebrul director de imagine, Greg Toland, iar actorul ales pentru a-l interpreta pe acesta din urmă are un facies destul de asemănător modelului, nu se suflă nici o vorbuliţă despre ceea ce a rămas una din premierele absolute ale tehnicii de filmare, folosirea unei combinaţii de diafragmă foarte închisă şi o luminare cu multă artă a platoului, care să permită, pe o peliculă panchromatică, o claritate (sharf) în adâncime, pe trei planuri, de la prim plan, la fundal, trecând prin planul intermediar, pe fiecare plan întâmplându-se ceva. Secvenţa, citată la toate şcolile de regie şi operatorie, este, cumva, pandantul invenţiei teatrale a unui regizor român, Lucian Giurchescu, din 1965, în Rinocerii lui Ionesco, la Teatrul de Comedie. (În acel spectacol pe scena care închipuia terasa unei cafenele, cu două mese - la una fiind Beranger (Radu Beligan) cu prietenul său (Ion Lucian), iar la cealaltă personajul Logicianul cu un partener anonim - dialogul e paralel, simultan, replicile se întretaie, astfel încât păsăreasca Logicianului, despre rinoceri cu diferite numere de picioare funcţionează ca o cutie de rezonanţă, dacă nu ca substanţă de contrast la microscop, pentru replicile personajelor principale. Iar celebra secvenţă din Citizen Kane, cu modul ei de filmare care îi dă un dinamism fără precedent, e, prin originalitatea şi îndrăzneala invenţiei tehnice şi prin efectul artistic exemplar, un corespondent strălucit al scenei sumar schiţate).

În schimbul omisiunilor avem un belşug de secvenţe inexistente. Orson Welles şi William Randoph Hearst nu se puteau întâlni, mai ales singuri, în acelaşi lift şi nu puteau discuta. Să fim bine înţeleşi. N-am putea susţine stupiditatea unui scenariu alcătuit exclusiv din fapte verificabile, la un film mai mult sau mai puţin biografic, sau istoric, fără a ne descalifica. Dar rămânem categoric la părerea că orice licenţă trebuie justificată artistic, într-un cadru coerent şi consistent. Nu e cazul cu multe secvenţe din filmul nostru, cea citată mai sus fiind exemplară în acest sens. Mai mult, este emblematică pentru gustul oarecum anecdotic (cu parfum de melodramă cam ieftină) al filmului.

Dimpotrivă, cea mai adevărată secvenţă e una scurtă, la fel de fictivă şi de neverosimilă ca dialogul din lift: Hedda Hopper, rivala Louellei Parsons în topul cronicii mai mult de scandal decât de cinema, îi telefonează lui Hearst, pentru a-i atrage atenţia mai mult asupra faptului că Louella, angajata magnatului, nu-l informase din timp că el era, de fapt, subiectul filmului tânărului Welles. Zicem "adevărată", în sensul exprimării relativ corecte a relaţiilor între cele două rivale din presa hoolywoodiană. Deşi Hedda Hopper a trecut, istoriceşte, la mare distanţă de film.

Cât despre alternativa War of the Worlds vs. Citizen Kane, într-o discuţie între Welles şi George Schaeffer, managerul RKO, e o gafă majoră. Deoarece, istoriceşte, tocmai celebrul spectacol de teatru radiofonic (produs de RKO, unde Welles avea contract), după romanul lui H.G.Wells, spectacol care a prilejuit cea mai amplă panică din istoria impactului public al ficţiunii, i-a prilejuit lui Schaeffer ocazia de a-l deturna pe tânărul rebel către...cinema, presupus a fi un câmp mai paşnic. De altfel, RKO, însemnând Radio Keith Odeon, era o societate radiofonică şi nu s-a lansat în producţia de cinema decât cu această ocazie.

Adevărata istorie a peripeţiilor producerii unuia din filmele de căpătâi ale secolului cinematografic este, ca paradox al relaţiei între faptul de viaţă şi ficţiunea scenaristică, un moment exemplar. Pe baza căruia se putea face, într-adevăr, un film memorabil. Nu e cazul cu cel de faţă. Dar asta nu ne împiedică să afirmăm, la fel de categoric, interesul cu care l-am privit, ca şi recomandarea de a nu fi scăpat. Căci o istorie, fie şi mai puţin inspirată (dar deloc manipulativă, la modul stalinist) e preferabilă lipsei oricărei istorii.

Să nu încheiem aceste rânduri fără a menţiona ceea ce se dovedeşte a fi cea mai mare stângăcie a filmului (dovada paradoxală a inocenţei lui): distribuţia, cu un actor principal (Liev Schreiber) a cărui agitaţie redă palid monumentalitatea personajului real Orson Welles, dar şi cu Roy Scheider, care cam face vid în jur astfel încât cineva care nu cunoaşte realitatea istorică dar e suficient de sensibil la interpretarea actoricească, va crede că eroul filmului e personajul acestuia, anume managerul RKO. Un actor de rasă, ca John Malkovitch, se simte mereu stingher, deşi personajul său, Joseph Mankiewicz, scenaristul lui Kane, figură plină de pitoresc, ar oferi un câmp fertil de interpretare. Doar Melanie Griffith e amuzantă, în rolul, altfel şi el sărăcit, al vedetei Marion Davies, amanta lui W.R.Hearst, iar James Cromwell e un W.R.Hearst coerent, dar nerealist.

Una peste alta, eroarea majoră a filmului e că nu prea are sens decât pentru cei care cam ştiu despre ce e vorba, iar pentru aceia sună cam fals.

Nu cunoaştem exhaustiv bibliografia textelor referitoare la odiseea (dacă nu epopeea) filmului lui Welles. Presupunem că trebuie să fie bogată. În limba română, de departe, cel mai remarcabil text, cu reale virtuţi literare, este Romanul unui film - Citizen Kane, datorat lui Tudor Caranfil şi apărut în 1978.

În sfârşit, ca fals artistic, aminteşte întrucâtva de Chaplin, a lui sir Richard Attenborough, acela, însă, mai abil, cu defecte mai discrete, unele chiar subtile, deşi până la urmă vizibile.