De regulă, datorită profesiunii, obişnuiesc să văd spectacolele de teatru la premieră. Aşa e cutuma: specialiştii, jurnaliştii sînt invitaţi la prima reprezentaţie pentru public. Rostul lor e să comunice mai apoi, prin analize critice, reuşita sau non-reuşita unei noi producţii. Întîmplarea a făcut ca, hoinărind pe harta teatrală a patriei, la cîteva dintre noile titluri care au apărut pe afişul Naţionalului ieşean să lipsesc de la premieră. Prinsă în vîrtejul cotidianului, n-am reuşit să ajung să le văd decît abia acum, la cîteva luni de rulaj repertorial. Întîmplarea a avut şi beneficiile ei, pentru că rostul unui critic e să urmărească şi destinul scenic al montărilor, felul în care acestea se aşază, cresc sau se perimează de la o seară la alta, modul în care publicul le primeşte ca ofertă.
Una din ne-văzute era Tectonica norilor de Jose Rivera. Portorican stabilit în SUA, Rivera e preocupat ca autor, perfect explicabil, de problema adaptării spirituale la cultura de adopţie. Şi în Tectonica norilor tema e reluată, devenind canavaua pe care se dezvăluie povestea Celestinei, a felului ei de a înţelege, căuta şi trăi iubirea. Un text metaforic, suprasaturat poetic, cu o teatralitate de tip static, ca acesta, contează semnificativ pe viziunea regizorală. Cezar Ghioca (acum, în dublă ipostază, de traducător şi regizor) a mai lucrat la Iaşi, Căsătorie cu de-a sila de Molière, pe vremea cînd era student în anul IV, la UNATC Bucureşti. Acela a fost un spectacol bun, cu lipici la public, care-l anunţa pe Ghioca ca un artist promiţător. Tînărul a beneficiat apoi de o bursă Fulbright, perioadă în care, bănuiesc, a descoperit textul lui Rivera. Înfăţişarea scenică pe care i-a dat-o e, însă, complet nepotrivită, e ca şi cum ţi-ai pune ciorapi de bumbac la o rochie cu paiete. Personal, nu mă înnebunesc deloc după istorii de dragoste latino-americane, siropoase, dar există, cu certitudine, o categorie de public care le gustă. Cu condiţia ca ele să fie corect înfăţişate spectacular. Nu e cazul Tectonicii norilor. Naturalismul cu care Ghioca a înţeles să traducă scenic povestea Celestinei şi a bărbaţilor din viaţa ei e neinspirat, desuet, punînd viziunea regizorală în contradicţie cu spiritul textului. Sînt multe hibe de imaginar regizoral, de coerenţă regizorală. Spre exemplu, soluţiile găsite pentru a face trecerea dintre secvenţa de început, de exterior, la cea de interior de autovehicul şi apoi de interior de apartament! Şi un începător într-ale meseriei s-ar fi dovedit mai ingenios! E facil şi aiurea să acoperi cu pînze negre elementele de decor, pînze pe care maşiniştii, în semiobscuritate, dar foarte vizibili din cauza distanţei mici pînă la spectatori, le scot şi le pun sub ochii publicului!
Spectacolul e invalid din punct de vedere estetic. Logica lui şchioapătă, iar bieţii actori (Petronela Grigorescu, Radu Ghilaş şi Dumitru Năstruşnicu) fac şi ei, în contextul dat, ceea ce cred că ar fi mai bine. Neconvingător! Singurul element care-ţi mai ia ochii e pînza de apă care separă, pe post de ploaie, privitorii de spaţiul de joc. Perdeaua lacustră nu e foarte reuşită tehnic şi, în plus, asociată cu lentoarea şi cu lipsa de surpriză a reprezentaţiei, devine sîcîitoare, accentuînd senzaţia de plictis.
In sală, puţină lume; vreo cîteva tinere luau notiţe de zor. La final, curioasă, întreb în stînga mea: "Sînteţi studente la Spaniolă?". "Nu, la Franceză, iar doamna profesoară (o pasionată de teatru, n.m.) ne-a dat temă să analizăm un spectacol!" "Şi cum ţi s-a părut?", zic. "Hm...". Poate era mai bine să vină la altul. La care?...