Produs iniţial pentru televiziune, filmul este totuşi unul dintre cele mai reuşite din întinsa şi inegala operă a regizorului american Brian De Palma. Pentru această peliculă, el a atacat un subiect pe măsură: lupta detectivului Elliot Ness, în Chicagoul anilor '20-'30, epoca prohibiţiei şi a gangsterismului, pentru a-l aduce în spatele gratiilor pe liderul lumii interlope, celebrul Al Capone, şi a ales nişte actori care să fie la înălţimea mizei peliculei.
Incoruptibilul şi tenacele Elliot Ness este interpretat de mai puţin cunoscutul la acea vreme Kevin Costner (pe care filmul îl transformă într-un star, ulterior cîştigător al Oscarurilor pentru film şi regie cu Dances With the Wolves), şeful echipei sale, un experimentat "războinic al străzii", este jucat cu brio de veteranul Sean Connery (care se procopseşte datorită acestei interpretări cu Oscarul pentru rol secundar, singurul pînă acum din cariera lui), iar în mai puţine, dar greu de trecut cu vederea secvenţe Al Capone este interpretat de Robert De Niro, care pune la bătaie întreg arsenalul său cu care creează personaje care de care mai antipatice. Pînă la urmă, chiar în momentul prinderii lui Al Capone, prohibiţia este abolită, aşa că replica finală a lui Kevin Costner este: "Mă duc să-mi iau ceva de băut!".
Brian De Palma, unul dintre ultimii mari stilişti ai cinematografului american, nu putea să filmeze această poveste ca un reportaj semidocumentar, aşa că filmul este încărcat de efecte regizorale, rapeluri la structura westernului şi citate cinematografice, inclusiv secvenţa scărilor din... Crucişătorul Potemkin. Brian De Palma face parte din generaţia de regizori care au revoluţionat Hollywoodul în anii '70, alături de Scorsese, Coppola, Spielberg, Lucas. Influenţa tiranică pe care o exercită Hitchcock, maestrul groazei cinematografice, asupra regizorului merge pînă la epigonism şi pastişă, numeroase scene hitchcockiene clasice fiind recreate sau sugerate de Brian De Palma în filmele sale. Ca urmare a acestei admiraţii declarate, el nu este prea interesat de subiectul filmelor sale, abordînd în principal un singur gen cinematografic: filmul de suspans şi de groază, pe care îl tratează însă cu o virtuozitate tehnică extremă. Stilul său vizual cu totul deosebit este dat în primul rînd de elaboratele mişcări de aparat, folosite în realizarea scenelor de urmărire sau a crimelor descrise cu o plăcere (artistică) ce ar putea fi considerată perversă.
Mărturie a acestei tendinţe sunt filme ca: Phantom of the Paradise (1974), Obsession (1976), The Fury (1978), Dressed to Kill (1980), Blow Out (1981), Body Double (1984), multe dintre ele putînd fi văzute de-a lungul timpului pe posturile TV româneşti. La fel de sofisticate stilistic sunt şi filmele sale cu mafioţi: Scarface (1983), acest The Untouchables (1987) şi Carlito's Way (1993), primul şi al treilea cu Al Pacino. În ultimii ani regizorul a realizat versiunea pentru marele ecran a serialului Mission: Impossible (1996) şi Snake Eyes (1998), în care îşi reafirmă aceeaşi pasiune pentru trucuri stilistice de rafinament. Din păcate, Brian De Palma pare în prezent un regizor definitiv pierdut, ultimul său film, Mission to Mars, fiind un galimatias care adună toate clişeele SF-ului infantil.