Orfeu o urmează pe Euridice - What Dreams May Come

Moto:"Uneori cînd cîştigi, pierzi, Uneori cînd pierzi, cîştigi"

Simt nevoia să vă povestesc un film. A fost produs în 1999 şi a rămas oarecum discret. De cînd mi-a fost semnalat, miraculoasă a fost acea clipă, l-am revăzut de cîteva ori şi îl recomand în mod special, chiar dacă îl voi dezvălui acum aproape la detaliu. Este un film metaforic, este un film pictural, o provocare pentru imaginaţie şi spiritualitate. Titlul românesc, O iubire fără sfîrşit, e superficial pe cînd cel original vorbeşte exact despre ce poate deveni un vis: What Dreams May Come.

Pe apele lacului Leman alunecă două bărci. Chris şi Annie se cunosc din întîmplare, ca doi turişti, o dată cu întrebarea ei: "Nu ştii unde este Elveţia?" Parcă în jocul domol al valurilor şi legănarea bărcilor curge şi genericul, replicile amuzante ne descriu pe fugă un bărbat ce se păstrează egal cu el însuşi, cu chipul veşnic senin şi vocea caldă, cu privirea invariabil de înţelegere şi armonie pe cînd ea este o femeie ce îşi aduce întreg sufletul pe chip, expresie a inocenţei în rîsul deplin sau, mai tîrziu, în durerea profundă. Exuberantă, ea îl găseşte într-o nouă ipostază de contemplare a peisajului şi făcînd prezentările are parte de o nouă replică de un umor discret: "A, doamna care a descoperit Elveţia. A scris în toate ziarele".

Aşa a început iubirea lor. Ni se derulează rapid secvenţele normale din orice poveste, cu nunta frumoasă, marcată de un pas poticnit al ei, prilejul unui nou rîs emblematic, rîsul prin care i se dăruie. Au doi copii de şcoală (Ian şi Marie) şi asistăm la o scenă casnică matinală obişnuită. Fiecare cu programul încărcat şi veşnica negociere pentru timpul cît copiii îşi doresc părinţii alături în activităţile lor. Bona îi duce cu maşina la şcoală şi pe drum un accident mortal deschide drama. Auzim cuvintele preotului "Cînd moartea ne răpeşte copiii rămînem cu prea multe întrebări fără răspuns" şi totodată este citată prima epistolă către corintieni din Evanghelia după Luca, drept o introducere spre lumea de dincolo, spre rai şi iad.

Annie este desigur copleşită de eveniment şi mai ales îşi reproşează că nu i-a dus ea cu maşina la şcoală pe copii pentru că poate instinctul ei matern ar fi acţionat spre a-i proteja. Urmează un tratament psihiatric, este al doilea ei chip cu durerea citindu-i-se atît de limpede.
Trec patru ani şi îl vedem pe Chris, medic pediatru, comportîndu-se cu o mică pacientă aşa cum l-am văzut deja pe interpret, Robin Williams, în alte filme ce par a-i defini dragostea pentru copii şi felul de a comunica şi de a intra în lumea lor. O vedem şi pe Annie ce şi-a reluat munca la muzeul de artă la care se ocupa de expoziţii, cu un nou look, parcă special ca o măsură terapeutică spre a o salva de la căderea ce o marcase. Era ziua unei aniversări a lor intime, despre care vom afla mai tîrziu, iar ea îi vorbeşte de un impas în organizarea expoziţiei la care el vine cu o soluţie ad-hoc propunîndu-i să-şi promoveze propriile creaţii. Este semnificativă scena în care din sertarul de la biroul său scoate diapozitivele tablourilor ei, le plasează pe panoul pe care se analizează radiografiile şi exuberant face selecţia. Ba mai mult, se oferă să treacă el în drum spre casă şi să aducă pînzele respective din alt colţ al oraşului. Gestul său era nu doar un gest firesc între soţi, nu doar o necesitate de comportament post-traumatic, era expresia felului său de a fi în general şi a dragostei sale adevărate în particular. De altfel convorbirea lor telefonică se încheie cu declaraţia lui simplă: "Te iubesc, frumoaso!". Şi din off, Chris ne explică satisfacţia de a-i fi spus aceste cuvinte ce se dovedesc a fi ultimele. Pe drumul spre casa asistă la un accident auto şi apropiindu-se pentru un prim ajutor în calitate de medic este surprins de o reacţie în lanţ provocată de automobilişti inconştienţi. Lovitura este cumplită pentru Annie care acum se simte vinovată şi de moartea soţului.
Ceea ce urmează în film este relatarea a ceea ce ar fi putut fi dincolo de lumea noastră reală, aşa cum a descoperit-o Chris. Primele sale imagini sunt de la locul accidentului, văzîndu-se pe sine însuşi de undeva de sus. Iar după ce la spital decesul devine implacabil, se trezeşte însoţit de cineva pe care îl aude dar a cărui imagine este încă neclară. "O să mă vezi cînd o să vrei să mă vezi". Se duce acasă şi cîinele îl simte. Urmăreşte scenele de condoleanţe iar vocea misterioasă îi explică fireasca sa percepţie care este încă pămînteană. "Pe mine nu vrei să mă vezi. Nu vrei să fii mort." Şi încet, încet, Chris înţelege că a ajuns în rai, se descoperă pe sine acolo, într-un decor ce îi părea familiar, un decor din visurile sale. Însoţitorul său îi explică: "Cel puţin vrei să te vezi pe tine. Nu te mai temi. N-ai dispărut. Ai murit doar."

Locul în care se află este acela imaginat pe Annie într-unul din tablourile sale, locul pe care de comun acord deciseseră că îl aleg drept popas pentru anii bătrîneţii. Atît de mult îndrăgea Chirs pictura şi mai ales tablourile ei încît se trezeşte la modul propriu într-un decor pictural. Totul în jur are consistenţa vopselurilor şi se simte păstoasa culoare, un efect cinematografic superb. Lîngă el soseşte zburdînd şi căţeluşa lor bătrînă, Katie, care murise cu ceva timp în urmă afectînd-o mult pe Marie. Iar Annie i-a explicat: "O să se ducă acolo unde ne ducem cu toţii. Cum poate fi un loc rău?" După revederea cu Katie, Chris vede în sfîrşit şi chipul însoţitorului său: Albert Lewis, medicul care îi îndrumase paşii în meserie, care îi fusese ca un părinte, acum cu imaginea de tinereţe. Acesta îi explică regulile acelui mediu. "La început suntem speriaţi. Aşa că inventăm un loc". Şi fiecare se trezeşte astfel în raiul pe care gîndul său l-a construit cu preponderenţă, visul său persistent. O dată ajuns în rai învaţă că puterea gîndului este esenţială. Şi cum tabloul în care a ajuns are o pasăre pe cer Chris exersează ceea ce află despre ce poate face cu gîndul şi vopseşte pasărea în mov chiar în zbor. Că se trezeşte cu un găinaţ pe faţa sa extaziată artistic e doar un contrapunct amuzant iniţiat de Albert care îl familiarizează cu legile raiului în care se află şi îl însoţeşte în revenirea lui acasă, de data asta dincolo de lumea reală. Annie se străduia să ţină un jurnal, aşa cum o sfătuise psihologul, ca o modalitate de a rezista presiunii la care îi era supus sufletul. Nevăzutul Chris îşi concentrează puterea gîndului spre a dirija mîna ei cu stiloul încît pe hîrtie apar cuvintele prin care el încearcă să-i transmită mesajul său. Annie declară despre Chris: "Arta era o altă cale de a mă iubi, de a mă ajuta". Iar el descrie relaţia lor: "Eram dintre acei oameni care îşi iau vorba din gură". Observă un copac nou în decor şi intuieşte că este pictat de curînd: vopseaua curge diluată de lacrimi. "Suflete pereche, extrem de rar, dar există. Vă atingeţi prin intermediul tabloului" comentează Albert. Dialogul dintre Chris şi însoţitorul său ne familiarizează cu esenţa acelui loc nepămîntean şi mai ales despre om.
"- De ce crezi că eu e creierul?
- Pentru că aud o voce în creier.
- Creierul e carne. Putrezeşte. Gîndul e real. Materialul e iluzie."
Şi deodată vine şi fireasca întrebare:
"- Unde e Dumnezeu în toată povestea asta?
- E acolo sus, undeva, strigîndu-ne că ne iubeşte, întrebîndu-se de ce nu-l auzim..."

Un nou vis şi Chris se trezeşte alături de o exotică asiatică pe al cărei ecuson desluşeşte un nume: Leona. Cu zîmbetul şi amabilitatea specific orientale ea îl conduce pe noi tărîmuri desprinse parcă din suprarealiste şi onirice curente artistice, în culori vii, cu personaje de vîrste fragede plutind de-a dreptul într-o veselă atmosferă. Un fel de rai al copiilor. Leona, care îl suplineşte pe Albert ocupat cu salvarea sufletelor rătăcite ajutînd la reîntoarcerea pe pămînt într-o altă viaţă, îl conduce pe Chris şi la o evocare a relaţiei cu fetiţa lui pierdută. Şi el îşi aminteşte de o seară cînd Marie avea puţină febră şi el o învaţă să joace şah, fetiţa propunîndu-şi să persevereze pînă la victorie. Consecvent cu sine însuşi, Chris joacă serios şi cîştigă toate partidele lor. Alături de tabla de şah este o jucărie mecanică, o butaforie alegorică reprezentînd raiul. Este exact imaginea acelui loc în care se află în acel moment şi brusc are revelaţia că de fapt este în raiul fiicei sale şi astfel o poate vedea cu adevărat pe ea.
"- Mai joci şah?
- Cred că mi-am aşteptat partenerul."
Marie îi explică de ce a luat acea înfăţişare: într-o călătorie cu avionul se afla alături de tatăl ei care a remarcat o stewardesă şi a comentat frumuseţea femeilor asiatice. Şi în mintea fetiţei de atunci s-a întipărit acest ideal astfel că acum era Leona. Are şi ea preocupările ei legate de cei ajunşi pe acele plaiuri. Arătînd cu braţul undeva dincolo de Styx, explică: "În oraşul ăsta de dincolo de rîu trebuie să avem o viziune comună."
Chris nu îşi îndepărtează deloc gîndul de la soţia lui rămasă pe pămînt într-o cumplită tulburare iar cuvintele următoare îl reprezintă: "Dar nu trebuie să te pierzi pe tine în iubirea pentru cineva."
Se derulează scene din insuportabilii ani ce au urmat accidentului tragic al celor doi copii. Chris mergea mereu la ea la sanatoriu şi o găsea cu parul tuns scurt, zburlit, cu ochii plînşi şi cu o expresie pierdută, o extensie de gri sculptural pe un fundal de verde crud.
"- Învăţ să fumez. Doctorii spun că asta este o afirmare a vieţii."
Dar se vede că nici un 'truc' nu pare a avea vreo eficienţă.
"- De ce nu eşti şi tu aici? De ce nu ai înnebunit şi tu? Ţi-au murit copiii...
- Îmi amintesc."
Şi Chris se ascunde sub masca unui rictus nativ ce uşor poate fi luat drept surîs, amar, dar surîs ce vrea să treacă peste durere.
"Ori alegi să îţi trăieşti mai departe viaţa, ori nu."
Şi Chris joacă o carte decisivă, de mare risc, a divorţului, alternativa salvării sale de la căderea în prăpastie, o carte ce se dovedeşte eficientă pentru că o clinteşte pe Annie din împietritul ei abandon. Acea zi a întoarcerii ei de pe drumul ce o ducea spre pierderea minţilor şi a ceea ce e omenesc, acea zi devine o zi specială pentru ei, mai importantă ca aniversarea căsătoriei sau a zilei cînd s-au cunoscut. Numai că noua provocare a destinului cu moartea lui, o doboară definitiv pe Annie care nu mai rezistă şi îşi curmă singură viaţa, păcat de neiertat care o duce în iadul cel mai adînc. "Oamenii buni ajung în iad pentru că nu se pot ierta pe ei înşişi."
Chris:
"- Doamne, cînd se va termina?
- Nu există reguli, îi explică Albert. Se va termina cînd vei vrea tu. Cînd nu o vei mai face să sufere."
Şi Chris alege calea de a o căuta, asta este singura sa raţiune de a fi. Precum mitologicul Orfeu pleacă să o găsească, să încerce a o salva. Albert îl ajută să ajungă la cel ce cunoaşte drumurile pe acel tărîm şi îl poate sfătui spre a avea succes în căutările sale. Max, un bătrîn psiholog care îi descrie detaliile demersului său, alternativele.
"În iad e un risc real: acela de a-ţi pierde minţile".
Dincolo de durerile fizice aceasta este cea mai cumplită năpastă. Şi Max acceptă să-l ajute a o găsi spre a putea să-i spună tot ce nu îi spusese încă. Drumul spre iad este o elaborată şi rafinată alegorie spectaculoasă ca o viziune dantescă sau şi mai din vechime. Chris îl are alături pe Albert care îl încurajează mereu. Deşi cu gîndul mereu la Annie, Chris rememorează o discuţie cu fiul său, pe cînd ploaia îi prinsese în pădure şi cînd între ei s-a purtat o discuţie ca de la bărbat la bărbat.
"- Cum te simţi seara cînd te culci?
- Speriat , răspunde Ian.
- De-ar fi să trec prin iad cu un singur om, aş face-o cu tine".
Şi brusc are revelaţia că de fapt este în faţa fiului său. Cînd gîndul să s-a dedicat puternic acestuia l-a văzut cu adevăratul chip. Ian îi mărturiseşte că şi-a ales înfăţişarea de tinereţe a profesorului Lewis pentru că acesta a fost singurul de care Chris ascultase cu adevărat.
"- De ce ne luăm chipuri diferite?
- Ambalajul nu contează.
- Din cauza prejudecăţilor: cine e profesorul, cine e tatăl, cine e copilul, nu ştim ce reprezentăm unul pentru altul."

Regăsirea dintre tată şi fiu îl obligă pe Max, ce se dovedeşte a fi adevăratul Albert Lewis, să îi atragă atenţia că trebuie să îşi concentreze toată atenţia numai şi numai identificării locului unde se află ea. Ian rămîne pe loc îndemnîndu-l:
"Găseşte-o şi adu-o-napoi. Poţi să o faci. Am încredere în tine. Gîndeşte-te la mama."
Şi Chris porneşte. Tulburătoare este scena răsturnării bărcii cu care venea ajungînd într-o mare de capete ce abia se zăreau ridicîndu-se cu disperare deasupra apei, cu braţele întinse. Merge mai departe peste ei, încercînd să calce cu grijă, strigat de un bătrîn ce şi-l revendică de fiu... imaginea-negativ a unei vizite la un cămin de copii abandonaţi...
"- Tata?... Nu eşti tatăl meu" şi nu se lasă tulburat din drumul său.
Coboară în infern, în cel mai de jos loc, acolo unde sinucigaşii decad.
"Teama pentru ea te-a făcut să-i auzi semnalele".
Şi Max îl avertizează că nu are la dispoziţie decît 3 minute să-i spună tot ce crede de cuviinţă. Ea nu îl aude cu adevărat dar dacă el întîrzie peste această limită riscă să-şi piardă şi el minţile şi să intre el în lumea ei. Annie nu îl recunoaşte şi continuă să trăiască în iluzia ei ilogică, aceea care a dus-o la pierzare. Dar Chris rememorează toate discuţiile lor şi de data aceasta o înţelege mai profund ca niciodată, mai mult decît cu mintea cît cu sufletul.
"Te-am lăsat singură".
Decide să nu mai plece de lîngă ea iar gîndul său atît de profund orientat către ea începe să o scoată din întunericul în care căzuse. Din visul cel care o subjugase o scoate tot prin intermediul etern al dragostei, riscînd totul pe întrebarea: "- Cu cine altul te-ai căsători în visele tale?"
Şi ea începe să-l vadă cu adevărat pe cînd el simte că deja îşi pierde el minţile.
"Peste un minut eu nu te voi mai recunoaşte."
"Îţi cer iertare pentru toate lucrurile pe care nu ţi le-am dat. Îmi cer iertare pentru fiecare dezamăgire pe care ţi-am creat-o."
Şi totuşi se salvează amîndoi prin forţa uriaşă a iubirii, prin graţia divină. Annie îşi regăseşte rîsul tonic şi de început de lume , inocenţa privirilor ei.
"- Asta e rolul meu, să-ţi fac viaţa aventuroasă. Să nu mă dau bătută niciodată.
- Tu ai reuşit, mărturiseşte Chris. Mie nimic nu mi-a mai rămas. Pînă cînd...
- Pînă cînd ai încercat să mă urmezi".

Astfel de data aceasta Orfeu a fost cel care a urmat-o pe Euridice, într-o temerară atitudine de a înţelege cu adevărat gîndul fiinţei iubite, de a dori împărtăşirea aceluiaşi destin. Chris şi Annie revin lîngă copiii lor, în raiul ce şi-l visaseră. După toate cele petrecute îşi doresc să renască o dată, sa poată să îşi valorifice înţelepciunea experienţei trăite, în provocarea unui destin care să-i ducă la mult visata îmbătrînire împreună.
"Să renaştem. E singurul lucru ce-l mai putem face aici. Să ne îndrăgostim din nou.
- Să ne ferim de lucrurile tăioase... adaugă cu umoru-i bine cunoscut Chris.
- Cum ne vom găsi?
- Te-am găsit în iad şi crezi că îmi va fi greu în Jersey?"
Pe un lac de la marginea unei metropole două bărcuţe se ciocnesc şi izbucneşte un rîs cristalin şi liber, perfect, al unei fetiţe ce întinde un sandwich unui băieţel uimit şi amuzat.

Filmul s-a terminat dar "tabloul" rămîne viu, gata să reia povestea de la capăt.
Putem comenta? Desigur. Au făcut-o specialiştii, au făcut-o spectatorii mişcaţi de poveste, de o idee sau alta ce i-a pus pe gînduri. Putem analiza tehnic sau putem crea un gest artistic provocat de acest gest artistic. Simt doar că trebuie să las totul aşa, să mă retrag discret din faţa acestui tablou care îşi deschide sufletul pentru noi spre a ne arăta o cale către Frumos.
Acest film nu este rodul unei fantezii oarecare.
Am văzut chipul unei mame ce şi-a pierdut copilul şi a trebuit să supravieţuiască şi a reuşit asta.
Dar mai ales am văzut că asemenea suflete pereche de care se vorbeşte în film există.
Un prieten a murit de tînăr dar soţia lui îi simte prezenţa spirituală, el este acolo alături de fetele sale, în vis sau în închipuite dialoguri, în mod firesc, între graniţele raţionalului. În casa lor, pe un perete, e fixat un bileţel scris de mînă.
"Te iubesc, Răzvan".


Fişă tehnică:

Regia: Vincent Ward
Scenariul: Ronald Bass, Richard Matheson, după o carte a acestuia din urmă.
Producători: Barnet Bain, Stephen Simon
Cu: Robin Williams, Cuba Gooding Jr, Annabella Sciorra, Max Von Sydow, Rosalind Chao