Vă reamintesc cine sînt cele opt şi despre ce e vorba: Catherine Deneuve, Isabelle Huppert, Danielle Darrieux, Fanny Ardant, Emmanuelle Béart, Virginie Ledoyen, Firmine Richard, Ludivine Sagnier; mai există şi un bărbat - stăpînul casei în care se petrece întreaga acţiune - pe care noi nu-l vedem şi pe care una (?) dintre ele l-a ucis; demascări în lanţ; Agatha Christie cu numere muzicale...
Şi mult mai mult de-atît, pentru că Francois Ozon (care încearcă în fiecare film ceva nou) îşi exhibă aici febleţea pentru reprezentările feminităţii din filmele vechi, şi umple ecranul de stele. Nu numai cele opt, ci şi Romy Schneider, Rita Hayworth, Lauren Bacall, Lana Turner, Ava Gardner, Leslie Caron, spirite chemate cu ajutorul unui tablou, al unui port-ţigaret, al unei perechi de mănuşi, miraje înfiripate dintr-o supradoză de Technicolor sau dintr-o atitudine: Huppert transformîndu-se dintr-odată din fată bătrînă în sirenă, coborînd o scară interioară care n-ai vrea să se mai termine şi declarînd cu cea mai sexy voce răguşită că aşa, deodată, i s-a făcut chef să fie frumoasă; Ardant scoţîndu-şi mănuşile sau rîzînd de plăcere atunci cînd Deneuve cîntă; Béart schimbîndu-şi coafura dintr-o mişcare a capului; Darrieux cîntîndu-ne că il n'y a pas d'amour heureux, cu atîta tristeţe încît cinefilul îşi poate aminti de Mayerling, cu Charles Boyer în rolul arhiducelui Rudolf şi aceeaşi Darrieux, tînără şi superbă în 1936...
Sînt femei în vechea tradiţie hollywoodiană, în care feminitatea implică pericol, intrigi şi minciuni, jocuri ale căror reguli rămîn secrete pentru bărbaţi, dorinţe şi duşmănii terifiante; sînt atît de incorecte politic (roind în jurul bărbatului din casă ca nişte fluturi) şi, chiar de-aceea, sînt atît de glamorous... Ozon ştie că frumuseţea lor este inseparabilă de poezia artificialului, de culorile parfumate, à la Minnelli, de ninsoarea falsă de-afară, de coloana sonoră care marchează, cu insistenţă demodată (pa-baaam!) momentul găsirii cadavrului.
Dar dincolo de toaleta sofisticată, de machiaj şi de zorzoane, filmul are o inimă - altfel cântecul acela despre lucrurile pe care le fac oamenii ca să nu mai fie singuri (ils font du cinéma, printre altele) n-ar fi atît de puternic cum este, în interpretarea Firminei Richard. Şi cronicarul de la Caţavencu îl consideră lipsit de miză - "un fel de parodie locală, adresată publicului francez, care numai el ştie ce se parodiază". Nu, nu numai publicului francez, ci oricărui spectator pentru care cinematograful nu s-a inventat azi-dimineaţă.