Dincolo de nori cu Michelangelo Antonioni şi Wim Wenders

Dincolo de nori nu este undeva sus, acolo unde privirea noastră nu pătrunde, ci este aici jos, pe pământ. Asta înţelegem din începutul filmului lui Antonioni. Îl vedem pe regizor / narator călătorind cu avionul, deasupra norilor, şi pătrunzând prin ei, spre pământ, în căutare de noi poveşti pentru un nou film. Un nou film, adică o nouă experienţă. O altă experienţă, alţi oameni, alte perspective. Dincolo de nori este lumea noastră pământească, un loc unde se ţes poveşti, unde oamenii încearcă să construiască relaţii pentru a nu mai fi singuri. Filmul ne înfăţişează câteva astfel de relaţii, sau mai bine zis, câteva încercări de construire a unor legături între fiinţe umane, pentru a fugi de singurătate.

Poveştile sunt văzute prin ochii naratorului (un alt rol excepţional al lui John Malkovich, pe lângă deja atât de multe altele), astfel încât ele sunt filtrate prin subiectivitatea lui. El încearcă să găsească esenţa, adevărul, sâmburele în toate aceste poveşti, iar noi trebuie să îi acceptăm variantele şi apoi să le reinterpretăm. Relaţiile interumane sunt tot aceleaşi de când lumea, persoanele sunt altele. Poveştile sunt prezentate cu perspectiva de a deveni filme, fiecare dintre ele poate fi un posibil scenariu pentru viitorul film al naratorului regizor. Astfel, el este acele care recreează lumea, o filtrează prin mintea sa, şi încearcă să redea o copie cât mai fidelă a ei, tot aşa cum bătrânul pictor încearcă să recreeze picturile lui Cezanne, adăugând însă în ele ingredientul lumii noi: fabrică ce a apărut între timp în depărtare, încredinţat fiind că ceea ce face el nu este o simplă copie, ci o încercare de preluare a genialităţii lui Cezanne, iar asta are o deosebită importanţă, indiferent de ceea ce crede prietena care nu vede care poate fi motivaţia în a copia.

În final este foarte importantă opera, produsul final, rezultat după îndelungi căutări, şi nu autorul, care trebuie să dispară, să se estompeze în spatele operei sale, aşa cum chipul naratorului regizor dispare în întunericul camerei, în spatele ferestrei închise la finalul filmului. Naratorul apare şi el în una din poveşti, devine la rândul său personaj, intră în operă, se implică astfel în actul creator din interior, aşa cum, impresionat de un portret pictat el va încerca să imite atitudinea bărbatului din pictură, va încerca să devină subiect, să se pună singur sub lupă, ajutat fiind de prietena pictorului, care, preocupată de problematica realitate – copie, îl ajută pe el, cel real, sa devină o copie fidelă a altei copii (chipul pictat), iar de aici nouă, ca spectatori ni se deschid în continuare alte şi alte perspective de analiză a actului creator pe care îl vedem evoluând. Vedem astfel cum naratorul regizor lasă câte ceva din el în fiecare povestire a sa, se implică, îşi lasă amprenta, îşi impune perspectiva, marchează evoluţia poveştii cu modul său de interpretare, chiar dacă, aparent, el stă pe margine şi dă voie poveştilor să evolueze de la sine. Totul se transformă astfel într-un joc continuu între iluzie şi realitate, în căutarea esenţei, a adevărului ultim.

Prima poveste, "Story of a Love Affair that Never Existed" prezintă dragostea ca idee şi ca ideal, dragostea dincolo de contopirea fizică, dragostea care trebuie păstrată pură. Din această cauză protagoniştii nu vor ajunge la consumarea actului fizic, el va pleca înainte de contopire, uimit de frumuseţea şi fragilitatea fiinţei iubite. Prin plecarea sa el o va păstra pe iubită în mintea şi în inima sa într-o formă idealizată, ca pe o doamnă căreia i se închină poezii de dragoste, sau către a cărei frumuseţe pornesc versurile îndrăgostiţilor fără speranţă. Astfel, dragostea celor doi rămâne la un nivel mult superior dragostei fizice. Cu toate acestea, ea se va simţi abandonată, va încerca să îşi ascundă trupul care cu câteva minute înainte se oferise mângâierilor. Imaginea femeii goale, ca într-o pictură, încercând să îşi ascundă goliciunea, devine un fel de leitmotiv al filmului, apărând în mai multe momente ale acestuia. La fel se va întâmpla şi cu eroina celei de a doua poveşti, "The Girl, the Crime...", care şi-a omorât tatăl cu douăsprezece lovituri de pumnal, dar, achitată fiind, crima i-a fost anulată. Nu aflăm nimic despre misterul acestei crime, dar vedem că ea îl poartă cu ea ca un stigmat, chiar dacă societatea a încercat să o şteargă cu buretele. Aici relaţia fizică se consumă, dar ea rămâne tot părăsită. Dacă în cazul primei relaţii mai rămâne o speranţă (deşi atitudinea îndrăgostiţilor pare să contrazică acest lucru), în acest al doilea caz există un început şi un sfârşit foarte clare, nelăsând loc de nimic în plus. Ceea ce rămâne este tot trupul dezgolit al femeii, debordând de feminitate, într-o cameră goală de pa malul mării.

Drama celor părăsiţi şi a celor care părăsesc în a treia povestire ("The Wheel" combinată cu "Don’t Try To Fiind Me") este trăită intens, chiar dacă personajele vorbesc puţin şi se consumă în linişte. Fierberea este cu atât mai intensă. Povestea Olgăi (Chiara Caselli), despre călăuzele care, mergând prea repede se opresc să îşi aştepte sufletele rămase în urmă, arată cum oamenii sunt dispuşi să se arunce cu capul înainte în vâltoarea atâtor relaţii sortite eşecului, doar pentru a evita singurătatea, căutând apoi momente de răgaz, pentru a se reorienta. În acest fel, apropierea dintre Carlo (Jean Reno) şi Patricia (Fanny Ardant), cei doi părăsiţi, este una disperată, de consolare, de contopire a două singurătăţi aflate la o răscruce care îi înfricoşează.

"This Body of Filth" este ultima povestire, ilustrând scânteia care se aprinde între un tânăr care doreşte să trăiască intens dragostea pământească şi obiectul dorinţei lui, o tânără religioasă, care a cunoscut dragostea lui Dumnezeu şi s-a dedicat ei. Ea îşi neagă trupul, spunându-i tânărului Niccolo că iubirea lui pentru ea ar fi doar o lumânare aprinsă într-o cameră plină de lumină. Drumurile lui sunt închise din start: a doua zi ea va intra la mănăstire.

Atmosfera filmului este una mai degrabă întunecată, cu ceaţă, ploaie, nori negri, umezeală, este o atmosferă care redă tulburarea fiinţei umane, rătăcirile sale ascunse, întunericul prin care trebuie să răzbată în căutările sale. Apar şi momente luminoase: soarele din jurul pictorului şi picturii lui şi soarele de sus, de după nori, acolo unde este nivelul înalt al creaţiei, acolo unde lucrurile se detaşează de terestru şi intră într-un proces de separare, aşa cum un alchimist încearcă să separe impurităţile pentru a ajunge la miezul pur. Cu toate acestea, până acolo mai e drum lung.

Filmul beneficiază de o distribuţie de zile mari, care transmite emoţia acestui film care se adresează spectatorului în surdină, şoptindu-i, mai degrabă decât vorbindu-i, despre toate aceste căutări descrise mai sus. Fanny Ardant, Chiara Caselli, Ines Sastre, Sophie Marceau, Irene Jacob, extrem de feminine, fiecare la rândul său zugrăvind o altă faţă a feminităţii, Kim Rossi Stuart, Jean Reno, Peter Weller, Vincent Perez, fiind la rândul lor îndrăgostiţi în felurite chipuri, toţi împreună creând cupluri care stăruie mult timp în mintea spectatorului. Liantul este John Malkovich, naratorul, regizorul, personajul, iar Jeanne Moreau şi Marcello Mastroianni zugrăvesc seninătatea vârstei înţelepte, când se încearcă o limpezire a experienţelor de viaţă. Un element de maximă importanţă este şi muzica acestui film, subtilă, tristă, erotică, senzuală, tulburătoare, toate acestea pe rând şi în acelaşi timp. Probabil că Wim Wenders şi Michelangelo Antonioni stau la rândul lor în întuneric, în spatele unei ferestre, privind spre poveştile ţesute şi cu gândul la alte poveşti încă nescrise.