Teza lui Amenabar - Tesis

"Zilele filmului spaniol" au coincis la Timişoara cu zilele cele mai frumoase din an (30 aprilie - 4 mai 2007). Din cele cinci propuneri - toate laureate Goya - m-a tras înăuntru (în mansarda Facultăţii de Arte) doar Tesis, filmul de început a lui Alejandro Amenabar.

Chiar dacă tezist, Mar adentro va rămîne în cinematografie măcar pentru o scenă: "zborul" tetraplegicului Ramon Sanpedro (Javier Bardem) către mare. În 2003, Amenabar se întreba (împreună cu Mateo Gil, eternul său coscenarist) pînă unde se întinde libertatea omului. În Tesis (1996), se întreabă pînă unde se întinde libertatea creatorului de film. Ce să facă regizorul? Să ţină cu dinţii de bunul gust, pierzînd banul? Sau să dea publicului ce cumpără (adică violenţă) sacrificînd etica?

Teza profesorului Castro (Xabier Elorriaga) de la Ştiinţele Comunicării susţine că trebuie să dai "bivolulului" ce-i place. Documentîndu-se pentru lucrarea (tesis) despre violenţa în audiovizual, studenta Angela (Ana Torrent) descoperă un snuff. O casetă secretă pe care e înregistrat un monstruos asasinat. Împreună cu Chema, colegul pasionat de chestii grele (gore, porno), Angela porneşte o anchetă pe cont propriu. La capătul ei va descoperi o reţea de criminali care filma şi trafica snuff-uri. Şi şansa de a "juca" ea însăşi într-unul.

Deasupra filmului pluteşte - aparent involuntar - un aer de parodie. Personajele sunt tratate caricatural: de exemplu, istericul Chema (Fele Martinez) care strigă în loc să vorbească. Sau Bosco (Eduardo Noriega) - diabolic de angelic. (Cu amîndoi va lucra la mai celebrul Abre los ojos). Dar Amenabar nu scapă nici o clipă lucrurile de sub control. Se joacă cu clişeele genului thriller şi cu mintea spectatorului. Nu poţi ţine pasul cu viteza cu care se succed twist-urile. În mîna spaniolului, previzibilul devine imprevizibil. Se simte o direcţie sigură şi în plimbarea camerei: fiecare crimă e văzută prin ochii camerei din film. Efectul Tesis: un snuff în snuff.

Teza lui Amenabar: asaltaţi de violenţă, devenim tot mai toleranţi la ea. Poate pentru că violenţa era aici dintotdeauna, iar creatorii de snuff sunt doar nişte avangardişti şi nu criminali sadici. Nu e moral, dar ne place (despre această atracţie de neînvins, vorbeşte gestul Angelei, cînd urmăreşte printre degete căsăpirea tinerei de pe casetă). Regizorul evită cu eleganţă scenele oribile mulţumindu-se doar să ne provoace imaginaţia. În unele momente, Tesis pare un thriller low budget tratat superficial. Tocmai plimbarea aceasta pe muchia dintre un film de serie B şi capodoperă îl face neîncadrabil (cineva vorbea la finalul proiecţiei despre "un Pulp Fiction spaniol").

Teza mea: există nişte asemănări de netăgăduit între Tesis şi Il nome de la Rosa. În romanul lui Umberto Eco avem abaţia unde călugării erau păstrătorii artei într-un ev întunecat. În film, facultatea unde studenţii învaţă cum să facă artă la începutul altui ev barbar. În carte, biblioteca. În film, videoteca. Acolo avem cartea secretă, periculoasă, cunoscută numai de iniţiaţi. Aici avem caseta secretă, periculoasă, care circulă între iniţiaţi. În amîndouă apar coridoare secrete, crime în serie şi un demers detectivistic iniţiat de doi -aparent - neaveniţi. Ucenicului Adso din carte îi corespunde Angela din film. Amîndoi sunt înarmaţi doar cu puritate şi nu pot fi atinşi de murdăriile cu care intră în contact. Fiecare lucrare argumentează cîte o teză. Eco vorbeşte despre puterea subversivă a rîsului. Amenabar, despre puterea de atracţie a violenţei. Atît rîsul cît şi violenţa sunt inseparabile de om.