Transplant la Teatrul "Ovidius" din Constanţa

O premieră teatrală pe un text scris de o personalitate din oraşul respectiv, la care publicul, în plus, se "reîntîlneşte" cu o interpretă de valoare, care, an de an, decenii la rînd, i-a făcut darul talentului său şi pe care n-a mai văzut-o de mult într-un rol principal, ei bine o astfel de premieră arată chiar a sărbătoare. În plină caniculă, la Teatrul "Ovidius" din Constanţa am făcut invitaţii la eveniment. Piesa se numeşte Transplant, autoarea, Cristina Tamaş, conferenţiară la universitatea omonimă cu teatrul, iar actriţa este Ileana Ploscaru. Şi n-am vrut să ratăm evenimentul pentru că teatrul constănţean a fost totdeauna - în pofida vicisitudinilor, a unor directorate suferind de diletantism ş.a. - o instituţie serioasă, şi asta pentru că trupa sa pune la dispoziţia unui repertoriu variat talente din mai toate generaţiile, pentru că aici au lucrat regizori profesionişti şi a mai existat, mereu, nevoia de ţinută. Sigur că te îndurerează cînd cauţi drumul spre teatru deoarece te-ai cam rătăcit pe bulevarde cu blocuri standard şi localnicii te îndrumă spre Teatrul de revistă "Fantasio", dar şi în Bucureşti, cînd ceri unui şofer de taxi să te ducă la "Odeon", trebuie să menţionezi "vis-à-vis de Tănase"!

Ambiţios, Teatrul "Ovidius" şi-a gîndit şi organizat cu ani buni în urmă un festival de dramaturgie antică în spaţii adecvate şi, din cîte am aflat de la directorul instituţiei, Lucian Iancu, îşi adună forţele pentru reînvierea acestuia. Teatrul îşi prelungea stagiunea pe toată durata verii cu spectacole în staţiuni, dar acum, cu concurenţa tuturor şuşelor şi spectacolelor muzicale ş.a.m.d., aceasta devine superfluă. În schimb, dacă ar avea posibilitatea să pună aer condiţionat la sală, stagiunea estivală ar putea fi acoperită cu spectacole de calitate. Dar cine să-i ajute? Poate în oraşul de la malul mării, unde semnele îmbogăţirii sunt aproape agresante (vezi vile, maşini de zeci de mii de dolari, restaurante cu preţuri năucitoare, dar cu mesele ocupate ş.a.m.d.), s-ar găsi sponsori care, depăşindu-şi condiţia de pragmatici, aspiră la ceva mai mult, nu la fel de consistent este drept, mult mai important însă, adică la sprijinirea artei. Cîţiva dintre ei şi-au înscris sigla şi pe caietul-program de la spectacolul cu Transplant, semn că sunt alături de teatru la această "premieră absolută".

Cristina Tamaş nu este debutantă. Are la activul său romane premiate, exegeze critice, de asemenea premiate, a mai fost "jucată" la Teatrul "Ovidius", dar şi la Naţionalul ieşean, de unde a coborît la mal de mare Ovidiu Lazăr, ce semnase regia acolo şi acum la Constanţa. Din cîte mărturiseşte regizorul, în propunerea de intenţii, a fost fascinat de "realitatea imediată şi irealitatea magnetică a sufletului" conţinute în coabitare de teatrul Cristinei Tamaş, iar el se dovedeşte "un provocator de emoţii şi de surprize". Şi-a mai dorit regizorul să lucreze cu o "actriţă majoră", spune el, adică Ileana Ploscaru. De fapt, puţine interprete ar fi putut da viaţă unui personaj care pe aproape toată durata piesei trebuie să trăiască într-o extatică aşteptare.

Eroina piesei Transplant îşi aşteaptă timp de patru decenii soţul dispărut în război şi-i presimte venirea la data nunţii lor de aur. Iniţial, situaţia avea în ea ceva fals, dar actriţa interpretează convingător - şi apoi mi-am amintit de soţiile deţinuţilor noştri politici care, la fel, aşteptau, la fel iubeau fără clintire, la fel trăiau în speranţa cea mai absurdă. Autoarea se joacă la un moment dat acolo cu basmul, cu farsa, cu un fel de qui-pro-quo, adaugă un personaj ambiguu (soţul adevărat/neadevărat), apoi încă unul (nora nebună/lucidă), iar regizorul, la rîndu-i, mai plimbă prin scenă trei copii în cămăşoaie bleu (de altfel bleul speranţei mai domină şi în decor) -, atunci lucrurile se alterează întrucîtva.

Totuşi aura de poezie nu dispare. Rolurile, în fapt, nu sunt ofertante, există monotonie în traseul de simţiri al fiecărui personaj, dar actorii, cei mai mulţi buni profesionişti, cu îndelungă experienţă scenică, le dau trup plus suflet. I-am revăzut cu bucurie pe Diana Cheregi, Vasile Cojocaru, Nina Udrescu, Cristina Ciornei, Livia Manolache şi Lică Gherghilescu. I-am aplaudat şi pe ceilalţi, căci nu este puţin lucru să umpli o schemă de personaj cu tot ce este necesar ca sala să primească vibraţia gîndului, cînd trebuie să pui aproape totul de la tine însuţi. Cît o priveşte pe Ileana Ploscaru, în eroina Suzana, construcţia sa este impecabilă. Îi înţelegi zbuciumul din cîteva mici gesturi, îi admiri demnitatea şi nobleţea, îi măsori suferinţa. Interpreta îmbogăţeşte replicile şi leagă firele relaţiilor. Am revăzut-o cu emoţie şi cu aceeaşi admiraţie dintotdeauna, declanşată, hăt, de mult, cînd fremăta scena Naţionalului clujean de temperamentul Elizei Doolittle.