La judecata copiilor - American Beauty

Cain şi Abel de data aceasta nu mai sunt fraţi ci vecini. Şi totuşi, filmul American Beauty nu este neapărat o nouă abordare a binecunoscutei parabole ci mult mai mult, atinge şi alte subiecte interesante de discuţie dintre care unul anume mi se pare interesant: judecarea părinţilor de către proprii copii. Chiar crima lui "Cain" apare ca a faptă motivată de sentinţa pronunţată de fiica lui "Abel". De altfel, scenariul original începe cu procesul real în care Jane Burnham este suspectată de moartea tatălui ei, Lester, în film rămînînd doar privirea rece pe care ea o afişează, cruditatea cu care enunţă ura pe care brusc a dobîndit-o faţă de tatăl ei. În familia Burnham s-a ajuns desigur la un stadiu de monotonie, de gesturi şi cuvinte şablon ce pot trezi revolta tinerei generaţii dar Jane acuză decisiv privirile pe care Lester le aruncă unei colege de şcoală atunci cînd o descoperă întîmplător. Angela Hayes apare în faţa ochilor lui Lester ca dintr-un vis frumos pe care el încearcă să-l prelungească, să-l reia. Poate că ne prea grăbim să vedem în această privire incriminată ceea ce şabloanele binecunoscute ne îmbie: indecenţă, atitudine libidinoasă etc. Nu.

Urmăriţi cu atenţie filmul şi apreciaţi sincer în sinea fiecăruia cît este de omenească şi de înţeles atitudinea lui. Lester are de fapt o revelaţie: văzînd-o pe Angela el redescoperă frumuseţea vieţii, a lumii în care se mişcă ceea ce, dacă ne gîndim bine, numai prin iubire este posibil. El începe a se purta ca un adolescent, se reîntoarce spre o atitudine de inocenţă, adamică. O face ca să fie pe placul fetei, cea care îi apare acum şi în vis, în cele mai frumoase ipostaze, dar o face şi pentru el însuşi care se schimbă imperceptibil. Capătă încredere în sine, prospeţime, bucuria de a trăi. Dragostea stîrnită neintenţionat de o puştoaică îl împlineşte ca om şi în faţa lui Dumnezeu care îi preţuieşte darul.

În contrast cu el este "Cain", vecinul Frank Fitts care alunecă încet din condiţia de om. Din toate încercările vieţii s-a încrîncenat tot mai tare, s-a cufundat în prejudecăţi şi reziduuri mentale, s-a lăsat cuprins de suspiciune bolnăvicioasă. Chiar dacă are bune intenţii faţă de fiul său Rick, încercînd a-l proteja faţă de recidiva patimii drogurilor treptat îşi pierde luciditatea şi în final comite gestul tragic. Băiatul are însă altă reacţie faţă de părintele său, evită înfruntarea croindu-şi propria viaţă aşa cum crede de cuviinţă. El se întîlneşte mai degrabă cu firea lui Lester, îl energizează la propriu şi la figurat, dar mai ales este definit de cu totul altceva. Rick priveşte lumea cu mare atenţie la detaliu. Este avid de frumuseţea acestei lumi pe care a descoperit-o şi de care se simte definitiv fermecat. Privirea sa în jur este intermediată de obiectivul camerei video de care nu se desparte.

Criticii filmului au speculat faptul în sine al intermedierii în percepţie, folosirea excesivă a tehnologiei spre a contempla mediul în care se mişcă. Dar tehnologia îi permite să ajungă la detalii care schimbă perspectiva şi amplifică farmecul. Speculînd pe această temă putem spune că dacă tehnica aproprierii spre a capta detaliul apare în deja clasicul film Blow-up drept o cale de atingere a adevărului care să pedepsească o crimă, de data aceasta generează crima atunci cînd ajunge în mîna unei minţi tulburate. Prin intermediul lui Rick scenaristul Alan Ball oferă tuturor o metaforă devenită celebră de acum, bazată pe propria sa experienţă, cea a unei banale pungi de plastic purtată de curenţi de aer dintr-o parte în alta, demonstrînd că nu doar o frunză în vînt este o sursă de emoţie artistică. Rick o descoperă pe Jane printr-un prim-plan şi în general îi place să vadă bine chipurile oamenilor, să le pătrundă astfel frumuseţea.

Tablourile de familie creionate aici nu ar fi complete fără portretele ">mamelor-soţii". Barbara Fitts ne este înfăţişată cu discreţie, cu delicateţe faţă de o persoană aparent cu probleme psihice. În schimb Carolyn este tipică pentru o femeie dinamică, scrupuloasă, atentă la mediul social în care se mişcă. Dincolo de acuzele casnice Carolyn are şansa ei pentru că ambiţia profesională îi prilejuieşte întîlnirea cu un om pe care îl admiră şi cu care se înţelege perfect. În preajma lui redevine plină de viaţă, cu el îşi regăseşte fericirea sexuală revitalizîndu-se. Aruncîndu-se în viaţă fără multe gînduri are parte şi de amărăciune din această experienţă.

Despre cine nu am vorbit? Despre Angela. Ea declanşează fără voie toată povestea, pare o cochetă în devenire şi îşi poartă cu nonşalanţă frumuseţea oarecum convenţională. Dar spre finalul filmului ea ni se dezvăluie a fi deschisă şi candidă. Dacă Jane este neatentă, dacă Rick are o viziune estetizant modernă asupra frumuseţii, ea are percepţia cea mai naturală a dragostei şi a vieţii. Ea are ochi să remarce schimbarea la Lester, începînd chiar de la noua înfăţişare a musculaturii. Mărturisirea ei despre virginitate răstoarnă puţin aparenţele grăbite (cum altfel?), reprezintă clipa de luciditate care închide oarecum visul dar e ca o trezire din copilărie spre maturitatea unei relaţii mai profunde care are deja un trecut. Ea apare în film ca un simbol pentru frumuseţe, apare şi pe afişul devenit la rîndul său celebru, reprezintă asocierea dintre petalele de trandafiri şi pielea fragedă şi caldă. Totul este un îndemn, o dată în plus, de a fi mai atenţi la frumuseţea din jurul nostru, din noi. Şi mai ales să fim atenţi că frumuseţea este fragilă. Cît despre judecata pe care ne-o fac proprii noştri copii, este un dat al sorţii, reluat impasibil cu fiecare generaţie.


American Beauty

Regia: Sam Mendes
Scenariu: Alan Ball
Cu: Kevin Spacey, Annette Bening, Thora Birch, Wes Bentley, Mena Suvari, Allison Janney, Chris Cooper