Ateneul Tătăraşi şi Centrul Cultural Francez au oferit iubitorilor de teatru contemporan Noapte arabă, de Roland Schimmelpfenning, în varianta regizorală a lui Benoît Vitse. Piesa este o metaforă a visului - singurul care mai poate umple golul din viaţa personajelor. Însuşi titlul acesteia trimite la o lume imaginară, întrucît noaptea prezentată de Schimmelpfenning este arabă doar dacă ne raportăm la amalgamul de simboluri şi de fantasme ce decorează spaţiul occidental contemporan al acţiunii.
Fatima, unul dintre cele două personaje feminine, este singurul "element" real ce are legătură cu lumea islamică. Însă naţionalitatea eroilor este nesemnificativă, întrucît singura lor identitate pare să o reprezinte de fapt singurătatea, izolarea pe care o trăiesc într-un zgîrie-nori situat într-un oraş ce poate fi oriunde în lumea nebună a timpului nostru. De fapt, personajul principal al Nopţii arabe este disperarea pe care o resimt, probabil, seară de seară, zeci de milioane de oameni de pe glob, care, ajunşi acasă după o zi de muncă, încep să conştientizeze vidul din viaţa lor şi lipsa de sens. Autorul transmite acest mesaj folosind un stil cinematografic, de planuri paralele. Personajele evoluează simultan, fiecare în apartamentul său din blocul mamut, fiecare cu claustrarea sa, cu singurătatea, cu propria dramă şi cu propriile vise. Iar acestea din urmă fac trimitere la lumea poveştilor, nu neapărat la cele din O mie şi una de nopţi. E o lume cu prinţese contemporane ce aşteaptă să fie trezite de prinţi şi în care un personaj ajunge prizonier într-o sticlă din visul nocturn al prinţesei. Excelentă această expresie a senzaţiei de claustrare, idee pe care autorul insistă de-a lungul spectacolului (o regăsim şi la personajul blocat în lift, care nu mai poate ajunge la Fatima, iubita secretă a nopţilor din blocul turn).
Spectacolul lui Benoît Vitse reuşeşte să transmită în exces atmosfera apăsătoare din spaţiul piesei lui Roland Schimmelpfenning, iar din acest punct de vedere poate că maratonul la care sînt supuşi spectatorii este cam obositor. Cu atît mai salutar este astfel jocul savuros al lui Daniel Busuioc, interpretul personajului mereu în căutare de apă, de fapt în căutarea propriei lui salvări. (Metafora căutătorilor de oaze din deşert o regăsim sub forma prozaică a unui vecin care merge pe casa scării, disperat că apa iar nu a ajuns la etajul 7.)