Cartea ca un spectacol şi spectacolul ca o carte: "La Ţigănci... cu Popescu"

Nimic deosebit ca un actor să devină autorul unei cărţi. Mai ales cînd această carte este dedicată unui spectacol de referinţă pentru cariera lui, pentru teatrul pe care îl serveşte şi, de ce nu, chiar pentru zona de performanţă a teatrului românesc. Numai că această carte, între filele căreia poţi descifra destinul unei creaţii teatrale de excepţie, te întîmpină cu două calităţi menite să o individualizeze şi să o impună respectului cititorilor. Mai întîi, La ţigănci... cu Popescu nu este doar istoria emoţionantă a unui spectacol memorabil, în care şi regizorul Alexander Hausvater şi actorii trupei de la Odeon, dar şi directorul lor, Alexandru Dabija, devin eroii şi autorii cărţii lui Mugur Arvunescu.

Nu! Această mărturie editorială, scrisă la temperatura celei mai directe şi mai adînci pasiuni pentru lumea teatrului, este înainte de toate un poem în proză şi o simfonie de simţiri dedicate... Poetului-dramaturg. Iar Poetul a fost, este şi va fi, pentru memoria tuturor acelora care l-au cunoscut, un copil teribil, un risipitor de talent şi de iubire, de bunătate şi candoare, dar şi de neştiută suferinţă: Cristian Popescu. Cea de-a doua calitate indiscutabilă a cărţii semnate de actorul Mugur Arvunescu este aceea că însuşi demersul său, sfios şi provocator, totdată, îşi apropie pagină cu pagină meritele unui veritabil spectacol, în care sufletul lui Cristi trăieşte printre gînduri şi rînduri. Duhul scrierii lui Mircea Eliade şi duhul Poetului, spiritul lui Gavrilescu şi misterul iniţiatic din La ţigănci se insinuează în mintea noastră împreună cu impulsurile memoriei vizuale şi culturale ţesute din vraja acelui spectacol pe care l-am văzut şi la Odeon, dar şi la Festivalul internaţional de la Sibiu, între zidurile bisericii medievale din cetatea Cisnădioara, în vîrf de munte, mai aproape de Dumnezeu, într-o noapte fermecată. Atunci, sute de artişti, de critici şi de microbişti ai teatrului, în frunte cu un venerabil regizor portughez, au lăcrimat de emoţie pentru cele dezvăluite privirii lor, sub semnul unei bucurii sălbatice a jocului, dar şi al vocaţiei de a duce acest joc pe tărîmul transcendentalului.

Dar cartea lui Mugur Arvunescu este şi o capcană. Ca un iscusit, dacă nu chiar şi ca un perfid reporter, el iscodeşte mintea şi sufletul, memoria şi sinceritatea acelora pe care îi solicită să încredinţeze tiparului gîndul lor despre Cristian Popescu, despre La ţigănci şi despre dreptul acelei experienţe nu numai profesionale, dar şi metafizice, încarcerate în clipele de viaţă şi de teatru trăite alături de Poet, de a intra şi ele în eternitate. Cum percepem privilegiul de a fi contemporani cu un suflet ales, cu un poet autentic, dar şi cu nefericirea camuflată sub masca zburdalnicului Mercuţio? Aş zice că mărturiile oamenilor de teatru şi de cultură despre Poet şi Spectacol, oferite autorului cărţii, dau seama, în mod conştient şi inconştient, atît de rafinamentul unor judecăţi sau de nobleţea unor sentimente, cît şi de neputinţa ori de zgomotul redundant al unor cuvinte ce sufocă din faşă revelaţia şi aruncă simţămintele şi comunicarea într-un ocean al derizoriului.

Cred că şi lui Cristi i-ar fi plăcut această carte, cu personaje care îl iubesc pe poet sau care se iubesc pe sine mai mult decît oricine şi orice pe lume. Ar fi găsit că e adevărată. Că ne arată pe toţi aşa cum suntem, cu luminile şi cu umbrele noastre, pe care nu le putem ascunde nici măcar atunci cînd pe altarul sufletului suntem chemaţi să îngînăm, după credinţa şi putinţa fiecăruia, un Recviem la ţigănci, un Recviem pentru ultima cortină ce s-a lăsat peste viaţa unui poet cît un spectacol...