Săptămâna muzicii contemporane 2007

Anul acesta s-au adunat 17 ediţii ale acestui adevărat festival al muzicii contemporane, pe care Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor, cu ajutorul altor co-organizatori, sponsori şi parteneri media, îl susţine în fiecare an. Formaţiile Radiodifuziunii participă regulat la concertele de muzică contemporană: vineri, 25 mai 2007, Orchestra Naţională dirijată de Tiberiu Soare a prezentat două lucrări ale unor compozitori străini (Veni, veni, Emmanuel pentru percuţie şi orchestră de James Macmillan, solist Alexandru Matei, şi Konzerstuck pentru timpani şi orchestră de Mauricio Kagel, solist Doru Roman) şi una românească (Pomenire. Un requiem românesc pentru bas solo, cor mixt şi orchestră de Ştefan Niculescu, solist Pompeiu Hărăşteanu).

James Macmillan scrie o muzică plastică, de o inventivitate remarcabilă, solistul şi orchestra având contribuţii egale la închegarea unui tablou ambivalent - ca sens. Compozitorul îl descrie astfel: "Piesa se poate înţelege în două feluri: fie ca o lucrare muzicală abstractă, al cărei material muzical este extras dintr-un cântec sacru francez din secolul al 15-lea, fie ca o explorare muzicală a teologiei din spatele mesajului de Advent".

Alexandru Matei, conferenţiar la UNMB, este într-adevăr un virtuoz al instrumentelor de percuţie, el a dat notă spectaculoasă lucrării asigurându-i un binemeritat succes.

Mauricio Kagel a dorit ca prin al său Konzertstuck timpanul, un vechi instrument al orchestrei simfonice clasice, neglijat de către compozitorii moderni, să reintre în conştiinţa muzicii contemporane. Şi, cu siguranţă, a reuşit. A scris mai întâi partea de orchestră, care a avut chiar şi o primă audiţie în această formă, pentru ca apoi să înceapă să compună solo-urile timpanului, suprapunându-le pe materialul deja existent. Curioasa procedură a dat neaşteptate rezultate: am ascultat o muzică astrală, descriptivă deşi misterioasă, născând stări ce par să transcendă realul, alteori însă folosind ritmuri şi motive pasionale dintre cele mai terestre. O lucrare de factură complexă, scrisă de un compozitor înzestrat nu numai cu ştiinţă, ci şi cu har.

Doru Roman, membru al Filarmonicii "Banatul" din Timişoara şi al multor altor formaţii de prestigiu, este un excelent timpanist. Pe deasupra, un interpret adaptat la cerinţele diverse şi complicate ale muzicii contemporane. La sfârşitul piesei lui Mauricio Kagel, după o spectaculoasă cadenţă care se desfăşoară pe 5 timpani, solistul se precipită înspre toba mare pe care o sparge cu capul intrând pe jumătate înăuntrul ei şi rămânând acolo până la aplauzele amuzate ale spectatorilor. Teatru muzical? O altă semnificaţie?

Am aşteptat cu nerăbdare să ascult încă o dată Pomenire. Un requiem românesc de Ştefan Niculescu şi să-mi verific impresia extraordinară pe care mi-a produs-o lucrarea la prima ei audiţie de la Filarmonică, cu Horia Andreescu la pupitru. Mărturisesc că am fost uşor decepţionat de această dată; se adevereşte din nou faptul că interpretarea contează enorm, mai ales în cazul muzicii contemporane. Versiunea datorată lui Tiberiu Soare şi a Corului şi Orchestrei Radio era mai monotonă, mai monocordă aş spune, ca o foarte bună citire. N-am mai regăsit emoţia de la premieră, din păcate.

La prima lui audiţie, recviemul făcut de Horia Andreescu sunase mult mai dramatic şi mai bogat colorat, impresionant într-un cuvânt. O parte a corului fusese adusă în faţa scenei, replicile dobândeau o aură stereofonică, iar vocile un statut contrapunctic deosebit de avantajos pentru clarificarea structurilor vocal-instrumentale. Sunt convins că lucrarea lui Ştefan Niculescu va avea o viaţă lungă şi poate îmi va fi dat s-o ascult şi în alte interpretări de-acum încolo.