Oare astăzi sînt O.K? Arăt cît de cît rezonabil? E mai bine decît ieri sau e doar o simplă aparenţă? Fiecare dintre noi îşi pune mai mult sau mai puţin conştient, în fugă sau mustăcind în tihnă aceste întrebări, cod pentru supravieţuirea zilnică. Ele fac parte din programul nostru obişnuit. Ne spălăm dimineaţa pe dinţi şi aruncăm o privire în oglindă, trecem prin dreptul unei vitrine şi tragem cu coada ochiului, ajungem seara acasă şi mai privim odată doar ca să fim siguri. Şi toate astea doar pentru a ne auto-confirma prezenţa. Parodoxul este că strategia de identificare a oricăror schimbări, nevoia permanentă de a vedea exact cum şi unde ne situăm printr-o comparaţie ce funcţionează de cele mai multe ori involuntar dar în acelaşi timp indispensabil, ţine tocmai de raportarea la ceilalţi. În absenţa ei, redundanta întrebare nu ar avea nici un sens. Vrem să ştim că sîntem bine pentru ca impresia pe care o producem să fie plăcută. În aceşti parametri flexibili se desfăşoară jocul insinuant cu propria imagine şi pe el mizează şi textul lui Durringer, unul dintre cei mai jucaţi dramaturgi francezi contemporani.
Ana Mărgineanu intuieşte şi valorizează atent formula de café-theatre, punctînd neforţat şi fără nici un fel de ostentaţie, ca şi în Deşeuri - permanenta provocare a publicului, interrelaţionarea cu el, naturală şi totodată esenţială pentru acest tip de spectacol. Acolo ca şi în Arăt bine azi?, condiţia marginalităţii depăşirea unei normalităţi echivalentă cu stagnarea sînt subtil relevate.
Întrebarea pe care cei trei tineri şi-o pun iniţial în glumă apoi din ce în ce mai serios nu ţine doar de un simplu gest de scanare exterioară. E vorba de contactul direct, pe lamă de cuţit cu ficţiunea pe care fiecare o ţese în jurul propriei imagini. Nevoia fisurării ei treptate devine absolut necesară pentru că scoate la iveală realitatea de cele mai multe ori ascunsă cu bună ştiinţă.
Trei tineri – o tipă care dispreţuieşte imaginea falsă a cuplului cu pretenţii de fericire, un tip complexat sexual, nedespărţit de un reportofon ce îi creează falsa impresie de autentic şi un homosexual - sînt prinşi în acest mecanism friabil unde n-ai voie să-ţi mistifici trăirile şi unde efortul de a arăta bine devine aproape obsedant. Îi uneşte frica de a-şi accepta slăbiciunile, blazarea şi ţintuirea într-o existenţă banală. Rămîn împreună din dorinţa de a avea cu cine să împartă un corn cu vanilie, sau să mănînce o îngheţată. Mai mult, pentru a şti că există cineva care le poate spune că arată O.K. Asta doar aşa, pentru o siguranţă care oricît de penibilă ar părea nu poate fi ignorată. Face şi ea parte din antrenamentul cotidian. Conversaţiile dintre ei, simple şi aparent nesemnificative, ating un punct extrem de fragil şi detaliile fără importanţă ajung să capete rezonanţă. Fiecare găseşte în celălalt o punte de supravieţuire şi un barometru.
Fin, natural şi dezinvolt, cu mişcări senzuale nici o clipă fals speculate sau gratuie este Toma Dănilă într-un rol în travesti, pe care îl stăpîneşte nuanţat, reuşind foarte bine să facă din fiecare apariţie o prezenţă. Sugestive- imaginea cu cel mai mare impact al arătării şi auto-evaluării la propriu- gesturile cu care se dezbracă de articolele vestimentare în valoare de 8000 de franci L-am văzut şi în Sex, Drugs,Rock&Roll, spectacolul de absolvire de la Casandra unde interpretează cu un umor subtil rolul starului rock, fost dependent de droguri, abulic şi aparent sigur pe el.
Inserturile comice sînt bine suprapuse peste un fond de reală gravitate (uneori uşor prea accentuat) care depăşeşte simpla aparenţă şi scoate la iveală confruntarea cu sine. Nu ştiu cum arătaţi astăzi, dar mergeţi la Green poate vă lămuriţi.
Fişa tehnică:
Arăt bine azi? de Xavier Durringer
Regia: Ana Mărgineanu
Cu: Ada Simionică, Ioan Andrei Ionescu, Toma Dănilă
Muzica: Dorina Crişan Rusu