Inima e un vînător neîndemînatic - Amor pe contrasens / El Otro lado de la cama

Într-unul din momentele acelea de claritate şi inspiraţie, care luminează condiţia de bărbat şi dau atîta muzicalitate expresiei "la o berică cu băieţii", un personaj secundar îşi prezintă teoria despre fericire, invocînd "universitatea vieţii" şi modelul cubanez: "De ce sînt cubanezii fericiţi, deşi sînt vai de capul lor? De-aia, pentru că fac sex tot timpul."

De ce e atît de plăcută această analiză, deşi e vai de capul ei? De-aia, pentru că dă ora exactă, temperatura exactă a camaraderiei masculine în jurul acelei mese, o idee destul de exactă despre cantitatea de alcool deja băută, şi clicul exact al lucrurilor care se potrivesc: nu e o replică spectaculoasă (şi, oricum, în privinţa fericirii eu rămîn fidel "universităţii Billy Wilder", unde am învăţat că "fericirea înseamnă să ai un doctor care fumează patru pachete pe zi"), dar asta voiam să aud de la omul acela în momentul acela - asta trebuia să spună, ca să-şi respecte plăcutul acord cu propria natură.

Apropo de plăcere, trebuie să o cunoaşteţi pe Pilar, al cărei obiectiv este tot fericirea şi a cărei drăgălăşenie serioasă şi blondă i-ar asigura şanse mari în această căutare, dacă n-ar fi sabotată de lucrurile care-i ies pe gură - adevăruri zguduitoare ("Pe prietenii adevăraţi te poţi baza. Ei sînt greu de găsit.") şi enumerări fascinante ("Mie îmi place să mă plimb: pe străzi, prin parcuri, în ploaie, în soare, în weekend, în..."). La prima întîlnire dintre Pilar şi adeptul modelului cubanez, se întocmesc nişte liste atît de interesante şi se fac nişte schimburi de truisme atît de avantajoase pentru ambele părţi, încît practic îi auzi făcînd clic, ca două piese de Lego care se potrivesc. Vor fi fericiţi împreună. Ca în Cuba.

Cu restul personajelor, lucrurile nu sînt atît de clare: Pedro (Guillermo Toledo) este părăsit de Paula (Natalia Verbeke) şi, pentru consolare, contează pe prietenul său Javier (Ernesto Alterio) şi pe prietena lui Javier, Sonia (Paz Vega); dar efortul lui Javier de a-şi consola prietenul e îngreunat de un mic amănunt - el e bărbatul pentru care Paula l-a părăsit pe Pedro. Noroc cu Sonia, care operează pe principiul că prietenul prietenului tău merită şi el, din cînd în cînd, măcar o parte din micile atenţii pe care le acorzi prietenului tău. Dintr-un motiv sau altul, frumuseţea acestui principiu îi scapă lui Javier, atunci cînd află ce s-a întîmplat; după cum nici recunoştinţa lui Pedro faţă de Javier - prietenul care i-a oferit un umăr pe care să plîngă după Paula - nu e prea mare, atunci cînd află că tot Javier i-a oferit motivele de plîns; după cum nici fericirea Paulei nu e perfectă - ea i-a dat papucii lui Pedro, deci ce mai caută papucii Soniei sub patul lui Javier? De parcă apele n-ar fi destul de tulburi, curentul dialogului duce de la un personaj la altul o idee neliniştitoare: "Cu toţii sîntem bisexuali". În orice caz, inima e un vînător singuratic şi nu foarte priceput, care adesea trage împrăştiat sau se accidentează alergînd după mai mulţi iepuri decît poate prinde.

Regizorul Emilio Martinez Lazaro şi scenaristul David Serrano nu văd în vînător un personaj prea nobil, ci unul gelos, mincinos, lunecos, vanitos, nestatornic; nu fac o dramă din aventurile şi accidentele sale, fac din ele o comedie sexy cu momente muzicale. Căutarea fericirii e spectacolul, nu tocmai solemn, al unor oameni care se scarpină în draci, cu ce şi cu cine pot, şi iau tot felul de posturi caraghioase, ca să-şi potolească o mîncărime. Sună cinic, dar e mai curînd tolerant - e vorba despre dreptul nostru sfînt de a ne scărpina cît putem, în posturi cît mai caraghioase.

Filmul îi lasă pe oameni să fie naturali, deci să facă şi să spună prostiile (cu sau fără legătură cu Cuba) care le stau în fire. Nu are nici un fel de morală, cu excepţia aforismelor lui Pilar; iar la final, personajele nu sînt mult mai înţelepte decît la început - ceea ce nu e o reclamă prea bună la "universitatea vieţii". Amor pe contrasens / El Otro lado de la cama e un film mic care se simte bine în pielea lui - aproape la fel de bine ca Paz Vega în pielea ei goală, şi mult mai bine decît multe filme "mari" în proporţii şi în pretenţii. În plin sezon de superproducţii, e o dovadă vie a faptului că mărimea nu contează.