Reîntoarcerea lui Theodor Cristian Popescu și a Cristinei Toma - Geniul crimei

Deja de o bună bucată de vreme, Teatru 74, un teatru privat, funcționând în același timp și ca și centru multimedia, avea nevoie de un reviriment. După ce a debutat în trombă acum câțiva ani cu spectacolul Artă de Yasmina Reza, dezicându-se într-o oarecare măsură de mainstream și încercând să definitiveze un alt mod de a face spectacol și să promoveze dramaturgia tânără, sus-numitul teatru a intrat la un moment dat într-un con de umbră prin proiecte ezitante și cu slabă susținere artistică, cel mai grăitor în acest sens fiind Edmond de David Mamet, un spectacol care marchează o criză destul de profundă în ceea ce privește direcția și orientarea sa.

Din fericire, revirimentul a venit exact la momentul potrivit, prin montarea spectacolului Geniul crimei de George F. Walker, spectacol care reprezintă și un început, dar și o reînnădire a unor fire rupte cu câțiva ani în urmă. Este vorba, pe de o parte, de aducerea în România a unui autor canadian foarte jucat în lume, dar necunoscut până în acest moment la noi, și pe de altă parte de revenirea în țară a regizorului Theodor Cristian Popescu și a actriței Cristina Toma, plecați de ani buni în Canada, unde au de altfel și o companie teatrală proprie. După spectacole precum Privește înapoi cu mânie de John Osborne, Piesă cu repetiții de Martin Crimp sau Ping Body de Radu Macrinici, montate la Târgu-Mureș de către Theodor Cristian Popescu, spectacole de înaltă ținută, și după roluri cu fermitate conturate de Cristina Toma (chiar la început de carieră fiind la acel moment dat), în spectacole ca Privește înapoi cu mânie, Există nervi de Marin Sorescu sau Moștenire de John Harvey tot la Târgu-Mureș, și după un premiu UNITER pentru debut, câștigat tot de către Cristina Toma, cei doi au pornit-o înspre Canada, cu o scurtă oprire în București, unde au atras în mod deosebit atenția cu spectacole precum Copiii unui Dumnezeu mai mic de Marc Medoff și Îngeri în America de Tony Kushner. De menționat că în Canada, la foarte scurt timp, Cristina Toma a fost nominalizată la premiul Masca pentru rol secundar feminin (echivalent al premiilor Uniter).


Propunerea făcută cu acest text, care face parte din seria de șase piese reunite sub titlul Suburban Motel, vine în întâmpinarea unui public foarte larg, care, așa cum spune și regizorul în interviul acordat Ralucăi Bălan (și care poate fi citit aici), poate percepe fie doar stratul de suprafață al textului, fie poate merge înspre adâncimile sale, în ambele cazuri însă simțindu-se răsplătit. Tot acolo citim și că George F. Walker preferă să își monteze singur textele, nefiind foarte încântat de diversele abordări ale diverșilor regizori. Poate și din acest motiv, dar cu siguranță pentru că o astfel de modalitate îl caracterizează, regizorul Theodor Cristian Popescu a optat pentru o abordare curată, clară și onestă a textului, dându-i posibilitatea să se lase el însuși descoperit de către spectatori, prin forța scriiturii, pentru că ceea ce face de fapt regizorul este să pună în valoare un text cu o scriitură foarte solidă, foarte bine sudată, cu niște partituri foarte ofertante pentru actorii dispuși să le primească și în stare să le facă față (pentru că tocmai această franchețe a scriiturii poate să fie o capcană atât pentru regizor, cât și pentru actori). Echipa de artiști face față la superlativ provocărilor textului, interpretările fiind pline de savoare, explozive și încărcate când de umor sălbatic, când de tragism, rezultând un adevărat thriller la viteză maximă, cu un ritm drăcesc și care, pe parcursul unei ore și jumătate oferă spectatorilor o desfășurare de energie, care se transmite inevitabil sălii.
 
Regizorul își concepe spectacolul în mod cinematografic, pentru a-i imprima și mai mult dinamism, astfel încât la un moment dat ai impresia că urmărești un film de acțiune cu puternice accente tarantino-ești (și asta nu numai din cauza bucății muzicale finale, Misirlou, fixată de filmul Pulp Fiction în memoria cinefililor), care se regăsesc în tușe discrete la tot pasul - de la comportamentul mucalit al personajelor la nevoia lor imperioasă de a trăi prin acțiune la maximum, de la costumul sport al Cristinei Toma (care chiar te duce cu gândul la eroina din Kill Bill) la situațiile care frizează absurdul, de la violența de care te lovești la tot pasul la personajele principiale, care își apără cu îndârjire principiile (ca de exemplu cei doi găinari, tată și fiu, care se declară împotriva oricăror acte de violență, tatăl încercând să se reeduce citind reviste ieftine care răspândesc o filozofie de doi bani, de genul "La ce bun să fii violent", iar fiul fiind legat sentimental de un ceas pe care tatăl său i l-a dăruit după ce în prealabil l-a furat de pe un cadavru). Abordarea cinematografică este evidențiată și în realizarea trecerilor între scene, în stil fast forward, ca atunci când derulezi înainte o casetă video, pentru a vedea doar părțile în care "chiar se întâmplă ceva". În aceste scurte fast forward-uri coordonarea actorilor, care se mișcă într-un spațiu foarte mic cu o viteză foarte mare, este impecabilă.

Nicu Mihoc, Monica Ristea Horga și Cristina Toma evoluează alături de Theo Marton și studentul Cătălin Mîndru, compunând o lume degradată care depune toate eforturile posibile sau imposibile pentru a scoate capul din noroi și a rămâne cât de cât la suprafață, eforturi care la prima vedere par comice spectatorilor, dar care, la o scurtă reconsiderare a lor, arată adevărata față a disperării. Tatăl și fiul, cum spuneam mai devreme găinari militanți anti-violență, se confruntă cu vampa de cartier dotată cu sabie ninja și machiaj à la Lady Dracula, pentru ca apoi să fie toți coordonați de aparent fragila bucătăreasă cu porniri violente, pentru care a ucide devansează de la distanță actul sexual atunci când vine vorba de modalități de obținere a plăcerii. Prin empatie, la fel se întâmplă și cu Shirley, amintita vampă de cartier, cele două preluând astfel puterea asupra bărbaților într-o sordidă cameră de motel (excelentă scenografia lui Andu Dumitrescu), mica lor răsturnare ad-hoc a prejudecăților (respectiv femeile violente domină bărbații mielușei) putând fi asociată cu agonia în care se zbate un rănit de moarte în ceasurile lui de pe urmă. Ni se relevă astfel tot tragismul situației, dincolo de vălul de ușor ridicol care pare aruncat deasupra tuturor, dar care, înlăturat, lasă la vedere tăieturile în carne vie operate pe niște organisme care luptă până la sufocare pentru supraviețuire.
 
Și, dus de val, îmbătat în permanență de aburii alcoolului, prins fără voia lui în acest mecanism infernal declanșat de cei patru și lăsându-se angrenat în el, recepționerul Phillie se implică în mod naiv și înduioșător în acțiunile grupului, neîncetând să fie când mirat, când nelămurit de ceea ce i se întâmplă, dar îndreptându-se și el, în mod vertiginos înspre același final. Pentru că nici pentru el nu ar fi fost posibil un altul. Cele cinci personaje așadar își trăiesc, pentru scurtă vreme la maximă intensitate ratarea, fiecare în felul său, fiecare cu meschinăriile sale, pentru ca în final să împărtășească toți aceeași soartă. Hazardul i-a adus oarecum pe toți împreună, hazardul le rezolvă destinele și dilemele, indiferent de strategiile și planurile pe care ei și le tot urzesc.


Dincolo de emoția reîntâlnirii cu Cristina Toma, într-un rol dinamic și solicitant, și dincolo de emoția de a o revedea jucând în limba română cu aceeași dăruire pe care i-o știam dintotdeauna, mișcându-se pe scenă ca peștele în apă, cu o excelentă mobilitate a corpului, stăpânindu-și personajul și potențând în acest fel și resursele textului, îi regăsim în maximă formă pe Nicu Mihoc și Monica Ristea Horga, doi actori care reușesc să surprindă de fiecare dată prin energia lor și, concret, în acest caz, prin finețea cu care se apropie de personaje, prin atenția la detaliu, prin umorul devastator și prin verva aproape de nestăpânit. În tandem cu Nicu Mihoc, Cătălin Mîndru, încă student la Universitatea de Artă Teatrală din Târgu-Mureș, își reconfirmă talentul și vine cu o prestație care nu e cu nimic mai jos de aceea a colegilor săi de scenă, micul găinar portretizat de el reușind să fie și plin de umor, și înduioșător, și simpatic. Pentru că tocmai asta reușește să facă textul și, implicit, spectacolul: să ne facă simpatici niște indivizi pe care i-am ocoli de la mare distanță în viața de zi cu zi, față de care am avea puternice rețineri, dar care, prin temerile și zbaterile lor, sunt profund umani. În fine, mereu cu un pas în urma celorlalți, mereu dus de val, personajul interpretat de Theo Marton primește de la cel care îl portretizează în primul rând o inocență înduioșătoare, care se concentrează aproape în întregime în monologul său din finalul piesei, impecabil conceput, rostit pe întuneric și de aceea cu atât mai percutant. Actorul își ține personajul în frâu, lăsându-l să se prindă din mers în cursa pentru supraviețuire declanșată de ceilalți, aducând detensionarea necesară atunci când tensiunea se acumulează constant și rezumând prin acel "Extraordinar!" exclamat la finalul spectacolului toată mirarea de care este capabil în fața vieții și a morții.
 

Printre multe altele, aceasta este una din marile reușite ale spectacolului: anume că toți actorii implicați în proiect se îmbină perfect prin jocul lor, nici unuia nu îi scapă nici o notă falsă, ei reușind să mențină ritmul infernal al spectacolului fără căderi și fără sincope pe toată durata lui.

Geniul crimei este așadar un spectacol bazat pe un text solid, pus în valoare de un regizor cu o mână foarte sigură și care îl exploatează cu inteligență și aplomb și jucat de o echipă de actori care savurează la maxim fiecare secundă în care sunt pe scenă, punându-și la bătaie resursele și imaginația, pentru ca produsul final să fie o reușită pe toate planurile.


Geniul crimei
de George F. Walker
Regia artistică: Theodor Cristian Popescu
Scenografia: Andu Dumitrescu
Traducerea: Cristina Toma și Theodor Cristian Popescu

Distribuția:
Nicu Mihoc (Rolly)
Cătălin Mându (Stevie)
Monica Ristea Horga (Shirley)
Theo Marton (Phillie)
Cristina Toma (Amanda)

O producție Teatru 74 Târgu-Mureș și Conseil des Arts du Canada