Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Geniul crimei

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Reîntoarcerea lui Theodor Cristian Popescu şi a Cristinei Toma - Geniul crimei


mai 2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Deja de o bună bucată de vreme, Teatru 74, un teatru privat, funcţionând în acelaşi timp şi ca şi centru multimedia, avea nevoie de un reviriment. După ce a debutat în trombă acum câţiva ani cu spectacolul Artă de Yasmina Reza, dezicându-se într-o oarecare măsură de mainstream şi încercând să definitiveze un alt mod de a face spectacol şi să promoveze dramaturgia tânără, sus-numitul teatru a intrat la un moment dat într-un con de umbră prin proiecte ezitante şi cu slabă susţinere artistică, cel mai grăitor în acest sens fiind Edmond de David Mamet, un spectacol care marchează o criză destul de profundă în ceea ce priveşte direcţia şi orientarea sa.

Din fericire, revirimentul a venit exact la momentul potrivit, prin montarea spectacolului Geniul crimei de George F. Walker, spectacol care reprezintă şi un început, dar şi o reînnădire a unor fire rupte cu câţiva ani în urmă. Este vorba, pe de o parte, de aducerea în România a unui autor canadian foarte jucat în lume, dar necunoscut până în acest moment la noi, şi pe de altă parte de revenirea în ţară a regizorului Theodor Cristian Popescu şi a actriţei Cristina Toma, plecaţi de ani buni în Canada, unde au de altfel şi o companie teatrală proprie. După spectacole precum Priveşte înapoi cu mânie de John Osborne, Piesă cu repetiţii de Martin Crimp sau Ping Body de Radu Macrinici, montate la Târgu-Mureş de către Theodor Cristian Popescu, spectacole de înaltă ţinută, şi după roluri cu fermitate conturate de Cristina Toma (chiar la început de carieră fiind la acel moment dat), în spectacole ca Priveşte înapoi cu mânie, Există nervi de Marin Sorescu sau Moştenire de John Harvey tot la Târgu-Mureş, şi după un premiu UNITER pentru debut, câştigat tot de către Cristina Toma, cei doi au pornit-o înspre Canada, cu o scurtă oprire în Bucureşti, unde au atras în mod deosebit atenţia cu spectacole precum Copiii unui Dumnezeu mai mic de Marc Medoff şi Îngeri în America de Tony Kushner. De menţionat că în Canada, la foarte scurt timp, Cristina Toma a fost nominalizată la premiul Masca pentru rol secundar feminin (echivalent al premiilor Uniter).

Propunerea făcută cu acest text, care face parte din seria de şase piese reunite sub titlul Suburban Motel, vine în întâmpinarea unui public foarte larg, care, aşa cum spune şi regizorul în interviul acordat Ralucăi Bălan (şi care poate fi citit aici), poate percepe fie doar stratul de suprafaţă al textului, fie poate merge înspre adâncimile sale, în ambele cazuri însă simţindu-se răsplătit. Tot acolo citim şi că George F. Walker preferă să îşi monteze singur textele, nefiind foarte încântat de diversele abordări ale diverşilor regizori. Poate şi din acest motiv, dar cu siguranţă pentru că o astfel de modalitate îl caracterizează, regizorul Theodor Cristian Popescu a optat pentru o abordare curată, clară şi onestă a textului, dându-i posibilitatea să se lase el însuşi descoperit de către spectatori, prin forţa scriiturii, pentru că ceea ce face de fapt regizorul este să pună în valoare un text cu o scriitură foarte solidă, foarte bine sudată, cu nişte partituri foarte ofertante pentru actorii dispuşi să le primească şi în stare să le facă faţă (pentru că tocmai această francheţe a scriiturii poate să fie o capcană atât pentru regizor, cât şi pentru actori). Echipa de artişti face faţă la superlativ provocărilor textului, interpretările fiind pline de savoare, explozive şi încărcate când de umor sălbatic, când de tragism, rezultând un adevărat thriller la viteză maximă, cu un ritm drăcesc şi care, pe parcursul unei ore şi jumătate oferă spectatorilor o desfăşurare de energie, care se transmite inevitabil sălii.

Regizorul îşi concepe spectacolul în mod cinematografic, pentru a-i imprima şi mai mult dinamism, astfel încât la un moment dat ai impresia că urmăreşti un film de acţiune cu puternice accente tarantino-eşti (şi asta nu numai din cauza bucăţii muzicale finale, Misirlou, fixată de filmul Pulp Fiction în memoria cinefililor), care se regăsesc în tuşe discrete la tot pasul - de la comportamentul mucalit al personajelor la nevoia lor imperioasă de a trăi prin acţiune la maximum, de la costumul sport al Cristinei Toma (care chiar te duce cu gândul la eroina din Kill Bill) la situaţiile care frizează absurdul, de la violenţa de care te loveşti la tot pasul la personajele principiale, care îşi apără cu îndârjire principiile (ca de exemplu cei doi găinari, tată şi fiu, care se declară împotriva oricăror acte de violenţă, tatăl încercând să se reeduce citind reviste ieftine care răspândesc o filozofie de doi bani, de genul "La ce bun să fii violent", iar fiul fiind legat sentimental de un ceas pe care tatăl său i l-a dăruit după ce în prealabil l-a furat de pe un cadavru). Abordarea cinematografică este evidenţiată şi în realizarea trecerilor între scene, în stil fast forward, ca atunci când derulezi înainte o casetă video, pentru a vedea doar părţile în care "chiar se întâmplă ceva". În aceste scurte fast forward-uri coordonarea actorilor, care se mişcă într-un spaţiu foarte mic cu o viteză foarte mare, este impecabilă.

Nicu Mihoc, Monica Ristea Horga şi Cristina Toma evoluează alături de Theo Marton şi studentul Cătălin Mândru, compunând o lume degradată care depune toate eforturile posibile sau imposibile pentru a scoate capul din noroi şi a rămâne cât de cât la suprafaţă, eforturi care la prima vedere par comice spectatorilor, dar care, la o scurtă reconsiderare a lor, arată adevărata faţă a disperării. Tatăl şi fiul, cum spuneam mai devreme găinari militanţi anti-violenţă, se confruntă cu vampa de cartier dotată cu sabie ninja şi machiaj a la Lady Dracula, pentru ca apoi să fie toţi coordonaţi de aparent fragila bucătăreasă cu porniri violente, pentru care a ucide devansează de la distanţă actul sexual atunci când vine vorba de modalităţi de obţinere a plăcerii. Prin empatie, la fel se întâmplă şi cu Shirley, amintita vampă de cartier, cele două preluând astfel puterea asupra bărbaţilor într-o sordidă cameră de motel (excelentă scenografia lui Andu Dumitrescu), mica lor răsturnare ad-hoc a prejudecăţilor (respectiv femeile violente domină bărbaţii mieluşei) putând fi asociată cu agonia în care se zbate un rănit de moarte în ceasurile lui de pe urmă. Ni se relevă astfel tot tragismul situaţiei, dincolo de vălul de uşor ridicol care pare aruncat deasupra tuturor, dar care, înlăturat, lasă la vedere tăieturile în carne vie operate pe nişte organisme care luptă până la sufocare pentru supravieţuire.

Şi, dus de val, îmbătat în permanenţă de aburii alcoolului, prins fără voia lui în acest mecanism infernal declanşat de cei patru şi lăsându-se angrenat în el, recepţionerul Phillie se implică în mod naiv şi înduioşător în acţiunile grupului, neîncetând să fie când mirat, când nelămurit de ceea ce i se întâmplă, dar îndreptându-se şi el, în mod vertiginos înspre acelaşi final. Pentru că nici pentru el nu ar fi fost posibil un altul. Cele cinci personaje aşadar îşi trăiesc, pentru scurtă vreme la maximă intensitate ratarea, fiecare în felul său, fiecare cu meschinăriile sale, pentru ca în final să împărtăşească toţi aceeaşi soartă. Hazardul i-a adus oarecum pe toţi împreună, hazardul le rezolvă destinele şi dilemele, indiferent de strategiile şi planurile pe care ei şi le tot urzesc.

Dincolo de emoţia reîntâlnirii cu Cristina Toma, într-un rol dinamic şi solicitant, şi dincolo de emoţia de a o revedea jucând în limba română cu aceeaşi dăruire pe care i-o ştiam dintotdeauna, mişcându-se pe scenă ca peştele în apă, cu o excelentă mobilitate a corpului, stăpânindu-şi personajul şi potenţând în acest fel şi resursele textului, îi regăsim în maximă formă pe Nicu Mihoc şi Monica Ristea Horga, doi actori care reuşesc să surprindă de fiecare dată prin energia lor şi, concret, în acest caz, prin fineţea cu care se apropie de personaje, prin atenţia la detaliu, prin umorul devastator şi prin verva aproape de nestăpânit. În tandem cu Nicu Mihoc, Cătălin Mândru, încă student la Universitatea de Artă Teatrală din Târgu-Mureş, îşi reconfirmă talentul şi vine cu o prestaţie care nu e cu nimic mai jos de aceea a colegilor săi de scenă, micul găinar portretizat de el reuşind să fie şi plin de umor, şi înduioşător, şi simpatic. Pentru că tocmai asta reuşeşte să facă textul şi, implicit, spectacolul: să ne facă simpatici nişte indivizi pe care i-am ocoli de la mare distanţă în viaţa de zi cu zi, faţă de care am avea puternice reţineri, dar care, prin temerile şi zbaterile lor, sunt profund umani. În fine, mereu cu un pas în urma celorlalţi, mereu dus de val, personajul interpretat de Theo Marton primeşte de la cel care îl portretizează în primul rând o inocenţă înduioşătoare, care se concentrează aproape în întregime în monologul său din finalul piesei, impecabil conceput, rostit pe întuneric şi de aceea cu atât mai percutant. Actorul îşi ţine personajul în frâu, lăsându-l să se prindă din mers în cursa pentru supravieţuire declanşată de ceilalţi, aducând detensionarea necesară atunci când tensiunea se acumulează constant şi rezumând prin acel "Extraordinar!" exclamat la finalul spectacolului toată mirarea de care este capabil în faţa vieţii şi a morţii.

Printre multe altele, aceasta este una din marile reuşite ale spectacolului: anume că toţi actorii implicaţi în proiect se îmbină perfect prin jocul lor, nici unuia nu îi scapă nici o notă falsă, ei reuşind să menţină ritmul infernal al spectacolului fără căderi şi fără sincope pe toată durata lui.

Geniul crimei este aşadar un spectacol bazat pe un text solid, pus în valoare de un regizor cu o mână foarte sigură şi care îl exploatează cu inteligenţă şi aplomb şi jucat de o echipă de actori care savurează la maxim fiecare secundă în care sunt pe scenă, punându-şi la bătaie resursele şi imaginaţia, pentru ca produsul final să fie o reuşită pe toate planurile.



Geniul crimei
de George F. Walker
Regia artistică: Theodor Cristian Popescu
Scenografia: Andu Dumitrescu
Traducerea: Cristina Toma şi Theodor Cristian Popescu

Distribuţia:
Nicu Mihoc (Rolly)
Cătălin Mându (Stevie)
Monica Ristea Horga (Shirley)
Theo Marton (Phillie)
Cristina Toma (Amanda)

O producţie Teatru 74 Târgu-Mureş şi Conseil des Arts du Canada


Sageata Citiţi un interviu cu regizorul acestei piese.



 Toate articolele despre Geniul crimei


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Mircea Sorin Rusu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer