Fără haine şi fără cuvinte - Intimacy

Extrem de violent acest film al lui Patrice Chéreau, premiat anul trecut cu Ursul de aur la Berlin (şi cu premiul de interpretare feminină) pe care cinefilii români au ocazia să-l vadă în acelaşi timp în care începe cursa pentru Urşii de anul ăsta. Dar violenţa nu e în nuditatea extremă a celor doi amanţi de miercuri, nu e în corpurile care se împletesc fără să se cunoască. Violenţa vine din cuvinte. Patrice Chéreau, care înainte de a face film a făcut teatru, revine la prima iubire într-un mod ocolit, dar face mai mult o analiză a limbajului decît una a relaţiei adultere.

Ce "zugrăveşte" de fapt Chéreau? Păi, nu mare lucru - o relaţie dintre un bărbat şi o femeie care nu se cunosc, dar care fac cu disperare dragoste în fiecare miercuri. Cum corpurile lor încep să comunice, cuvintele fiind inutile, bărbatul devine dornic să afle cine e femeia şi care e universul ei. O urmăreşte şi află că e actriţă de teatru şi, în acelaşi timp, că e măritată cu un om dizgraţios, cu care are şi un copil. Cunoaşterea nu îl face fericit pe prăpăditul bărbat însingurat şi va distruge relaţia, pentru că dragostea înfiripată între cei doi amanţi nu are nici o şansă să se stabilizeze într-o relaţie cinstită.

Cum spuneam, violenţa filmului vine din vorbire, ca şi cum în mod pasager Chéreau ar fi vrut să ne transmită că nu sexul e agresiv pentru ochii palizi, cît cinismul limbajului, acea agresivitate a cuvintelor deloc vulgare, acele adevăruri aruncate ca veninul din vîrful buzelor şi care rănesc mortal. Această diferenţă de textură se simte şi în felul în care operatorul lui Chéreau filmează, precum şi în montaj. Pe de o parte sunt secvenţele din afara casei păcatului, în care eroul se întîlneşte cu prietenii, filmate de pe umăr, lipite grăbit şi împiedicat, la fel cum şi existenţele acestor oameni sunt dezolante şi la voia întîmplării. În schimb, secvenţele dragostei carnale au un ritm al lor şi o frumuseţe sălbatică. Ele impun filmului o oarecare cadenţă, el altfel nefiind deloc structurat.

În momentul în care bărbatul află că amanta lui e actriţă, e curios cum felul de a juca al personajelor începe să se modifice, pînă la scena lămuritoare între cei doi, în care deja nu mai e vorba de viaţă, ci de partituri pe care ei le interpretează, cabotinismul lor nefiind resimţit decît de spectator. Cum cuvintele sunt făcute să se îndepărteze de adevăr, ele vor obtura frumuseţea pură a relaţiei carnale. În ultima astfel de secvenţă, personajele fac amor îmbrăcate (cu haine şi cuvinte), în picioare, ca doi călători grăbiţi. E şi singura dată cînd sunt vag tandre unul cu celălalt.

Nu prea comunică oamenii în acest film. Dacă o fac, e pentru a se răni, iar dramele însingurării şi le consumă prin surogate. Într-o secvenţă în flash-back, explicită şi cutremurătoare, eroul se masturbează în spatele soţiei adormite. Amanta lui, în schimb, încearcă să compenseze singurătatea (alături de un soţ incompatibil) jucînd teatru şi fiind altcineva, ascunzîndu-se în haine şi cuvinte de împrumut. Nici unul nu vorbeşte despre sine cu sinceritate şi nu acceptă pe faţă imensa dezolare a unei vieţi greşite.

Chéreau nu tratează despre vinovăţia relaţiei adultere. Pentru el, poate, vinovată e toată lumea, unii pentru că le e teamă, alţii pentru că sunt egoişti, alţii pentru că sunt cinici şi turbaţi din prea multă suferinţă. De aceea, finalul poveştii e neimportant, oricum ar fi. Pe lîngă decorticarea complicatelor legături (nefiind obişnuinţa cea care leagă doi soţi, în lipsa iubirii, ci un încurcat şantaj al obişnuinţei), Chéreau dezvăluie o junglă şi un război ale cuvintelor, unde nimeni nu se împacă cu nimeni, chiar dacă limbajul urmează structuri clasice (ca în teatru, unde există replicile).

Filmul e sălbatic şi dureros, de o agresivitate ascuţită, nu numai prin faptul că arată cum într-o relaţie de genul ăsta toată lumea suferă inutil (din moment ce nu era nevoie de un aşa deranj care să răvîşească nişte existenţe mizerabile şi simulante), ci şi, în perspectivă generală, prin imensa singurătate a omului în mijlocul cuvintelor care denumesc lucruri pe care le-a uitat.

Dacă în The Pillow Book al lui Greenaway, dragostea era o deprindere migăloasă ca şi scrisul, marcînd pentru totdeauna trupul pe care era caligrafiată, în Intimacy, limbajul, deprindere mult mai vulgară, murdăreşte dragostea. Cuvintele nu mai au atingere erotică şi rafinată. Ele devin vorbe şi sunt otrăvitoare. Te poţi refugia în limbaj şi juca un rol sau te poţi refugia în tăcere. Dacă la Greenaway dragostea se salva prin scris, Patrice Chéreau nu ne dă nici o şansă.


Intimacy, Franţa, 2001

Regia: Patrice Chéreau
Scenariul: Anne-Louise Trividic şi Patrice Chéreau, bazat pe povestirile lui Hanif Kureishi
Dialoguri adiţionale: Nigel Gearing
Director de imagine: Charles Gassot
Scenografia: Hayden Griffin
Costumele: Caroline de Vivaise
Montajul: Francois Gedigier
Muzica: Eric Neveux
Cu: Mark Rylance, Kerry Fox, Timothy Spall, Marianne Faithfull, Alastair Galbraith