Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Născut vinovat

Teatrul Luni de la Green Hours – Născut vinovat


Observator Cultural, august 2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
În 1988, un evreu austriac pe nume Peter Sichrosky, născut dupa război, publica o carte de convorbiri care nu trecea neobservată, deşi tema ei – "vina germană" – era deja de multă vreme ardentă (o bună introducere pentru cititor ar fi povestirea Circumcizia din abia apărutele Evadări din iubire ale lui Bernhard Schlink): în 14 interviuri, urmaşi la a doua sau a treia generaţie ai unor familii hitleriste vorbeau, pe voci şi tonuri diferite, despre moştenirea lor morală, despre responsabilitatea faţă de trecut şi propria modalitate de asumare a acestuia, de la negare la penitenţă, trecînd prin extremismul neo-nazismului şi cel al culpabilizării perpetue. Cartea, intitulată Născut vinovat, a făcut carieră şi cîţiva ani mai tîrziu, Ari Roth, directorul unui teatru al comunităţii evreieşti din New York, a dramatizat textul, pus apoi în scenă de mai multe ori.

Regizorul Erwin Simsensohn a ales Născut vinovat pentru spectacolul lui de licenţă, montat la Teatrul Luni de la Green Hours, un spaţiu nu tocmai potrivit pentru acest tip de abordare: nu e un spectacol care să poată funcţiona într-un bar (căci fundamental nu se pliază pe retorica teatrului de cafenea); şi, totuşi, inadecvarea nu e o acuză care să li se poată aduce nici regizorului, nici producătorului Voicu Radescu, în condiţiile în care, în Bucureşti cel puţin, între teatrele de repertoriu şi scena-cafenea nu prea există alternativă (nici la ACT, spectacolul lui Simsesohn n-ar fi stat foarte bine).

Problema spaţiului devine în mare măsură secundară, însă, dacă e să privim Născut vinovat din punct de vedere al fiabilităţii spectacolului ca propunere scenică în ansamblul său – o structură fragmentată, frîntă în construcţie, în care actorul e centrul de greutate (iar actorul nu e întotdeauna bine condus). Viorel Cojanu e destul de platul (chiar din scriitură) jurnalist Sichrovsky, reprezentant al victimelor crescut printre arieni, pornit într-o expediţie recuperatorie printre fiii şi fiicele "asasinilor", ai celor care, necondamnaţi de vreo instanţă, poartă vina de a fi slujit marele mecanism al exterminării.

E o dantescă coborîre in infern, în bolgiile unor conştiinţe în care trecutul nu doarme: noul apologet al rasismului şi homosexualul pe al cărui piept părinţii văd inexorabil triunghiul roz (Iulian Postelnicu, altminteri bun actor, aici cu reacţii întîrziate şi fără să depună prea mari eforturi), sora pătrunsă de disciplina germană şi de o nefericire pe măsură (Andreea Grămoşteanu) şi fratele căzut în autocompătimire refuzînd să reacţioneze (Ioan Andrei Ionescu), tînăra care, în plină criză de negaţie pe punctul să explodeze, vrea să cunoască intim evrei şi fiica iubitoare a unui general nazist, trăind în casa luată unui condamnat în lagăr (Raluca Oprea, aproximînd un personaj convingător în anumite momente, dar lipsit de acoperire în altele). Fiul ei (Toma Dănilă, unul dintre puţinii tineri actori capabili "să se scoată" din orice situaţie, cu o disponibilitate şi lejeritate a jocului remarcabilă – a se vedea travestiul pe care-l face, tot la Green Hours, în ménage-ul à trois din Arăt bine astăzi?, în regia Anei Margineanu) e şi el, la rîndu-i, locuit de demoni – ai revoltei împotriva negării, ai unui soi de masochism al vinei familiale, încă una din multele fete ale unui prezent care plăteşte tribut memoriei (subiect, de altminteri, responsabil de o mare parte a literaturii şi dramaturgiei germane contemporane, în continuare prea puţin cunoscută la noi).

Există o vină "înnăscută", purtată în gene şi transmisă prin sînge? Poate fi sau trebuie ea plătită de generaţii întregi de fii şi nepoţi? Cînd va fi spălat păcatul nazismului, cînd va fi datoria ştearsă pentru a lăsa loc istoriei, memoriei?

Fiul ucigaşului (al chiaburului, al burghezului, al comunistului) şi cel al victimei îşi seamănă, la urma urmei. Asumîndu-şi "vina germană", fiecare dintre aceşti membri ai generaţiei pierdute postbelice îşi spune povestea, unică şi tipică în acelaşi timp, iar una din marile calităţi ale textului – şi pe alocuri şi ale spectacolului – e ştiinţa echilibrului într-o situaţie (bătută şi răzbătută) în care pîndeşte la tot pasul riscul căderii în tezism. E un permanent balans între extreme şi un efort al privirii exterioare (cu oarecare uniformităţi), pînă la momentul, de un dramatism special, al înfruntării finale: copiii germani ai Holocaustului îşi cer dreptul la existenţă dincolo de globul de sticlă al trecutului.

Altfel spus, un spectacol interesant, cu un subiect saturat (deşi neepuizat) în Occident, de o redescoperită actualitate în România şi cu potenţial masiv – printre altele, acela al declanşării unor serioase discuţii asupra teatrului etic, de care se simt atraşi atît de mulţi tineri artişti.

Fişa tehnică:

Teatrul Luni de la Green Hours: Născut vinovat, de Ari Roth
Regia: Erwin Simsensohn
Cu: Iulian Postelnicu, Ioan Andrei Ionescu, Viorel Cojanu, Toma Dănilă, Raluca Oprea, Andreea Grămoşteanu



 Toate articolele despre Născut vinovat


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Iulia Popovici


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer