Pac, pac! - Shooter

"E secolul 21. Nu te poţi lupta cu oamenii ăştia.", spune la un moment dat unul din personajele acestui thriller politic semnat Antoine Fuqua (Training Day). Însă cel care ar trebui să-l asculte face exact contrariul: Bob Lee Swagger (Mark Wahlberg) se trezeşte prins fără voie, ca un pion pe o tablă de şah, într-o capcană cu tuşe conspiraţioniste, şi folosit apoi pe post de ţap ispăşitor: Bob Lee (ar trebui poate să ghicim vreo asemănare cu un alt nume celebru implicat în împuşcarea unui preşedinte) caută şi pune în aplicare răzbunarea. Asistăm deci la o nouă confruntare pe acelaşi teren alunecos al unei lumi reglate după fire şi reguli care scapă unei percepţii lumeşti: aşa e în lumea conspiraţiilor politice. Resorturile ei se situează undeva deasupra şi la adăpost de banalităţi precum lege, coerenţă, logică ori corectitudine. Pe de o parte, nu putem să nu fim de acord cu această viziune, care nu e tocmai proaspătă. Abordarea lui Fuqua e însă tributară unor idei romantic-naive potrivit cărora soluţia problemelor lumii se află în răzbunare: împuşcături, explozii, urmăriri, răpiri şi crime, în ritm accelerat şi plin de suspans (doar e vorba de un thriller!). Iar Bob caută să-şi facă dreptate, singur împotriva sistemului, pentru că e un erou (şi e lunetist).

Ca thriller politic, Shooter e foarte departe de maniera elegantă în care era făcut The Constant Gardener, şi mult, mult mai departe de complicaţiile profesionist realizate din Syriana. Aici, răzbunarea lui Bob nu urmăreşte nici măcar demascarea publică; e doar o poliţă plătită pentru pansarea unui orgoliu rănit şi recâştigarea unui somn liniştit. Şi e cu atât mai naivă cu cât, spre final, scenariul simte nevoia să puncteze nişte "concluzii" care nu fac decât să reitereze câteva frânturi de adevăr simplist ce ies la iveală pe parcurs, însă de data aceasta într-o manieră şcolărească, aproape vulgară în declamarea lor zgomotoasă, cu iz de sentinţă unică şi definitivă: există, sec, câştigători şi perdanţi, bogaţi şi săraci, trebuie doar să alegem categoria corectă din care să facem parte. Aşa o fi, însă doar în filmul lui Fuqua. Cercul e închis în mod forţat, însă tema va fi mereu deschisă (unor abordări mai puţin naive, sper.)