În săli aproape goale - Pinero

La ora cînd scriu despre acest film, el nu mai poate fi văzut în Bucureşti; a trecut pe-aici atît de repede, încît mulţi dintre oamenii pe care i-ar fi interesat nici n-au avut timp să realizeze că pierd ceva. A rulat o săptămînă la "Festival" - un cinematograf cu scaune pătate, care putrezesc sub tine şi te duc cu gîndul la păduchi (din clipa în care am intrat în sală, am început să mă scarpin furios), cu spărturi în tavan şi acelaşi aer pe care l-au respirat, probabil, spectatorii de acum 20 de ani. Şi o bună parte din săptămîna respectivă, a fost proiectat doar o dată pe zi - dimineaţa! Şi casieriţa mi-a zis că o dată pe zi e prea mult pentru un film pe care nimeni nu vrea să-l vadă. Fireşte că (mai) nimeni nu voia să-l vadă: (mai) nimeni nu auzise de el. De vină e logica distribuitorilor: n-au avut încredere în şansele comerciale ale filmului; deci nu l-au lansat, ci l-au aruncat; deci s-a scufundat; deci distribuitorii s-au simţit justificaţi (Ştiam noi că n-are nici o şansă...).

Evident că Pinero, cu seringile şi orgiile şi violenţele sale, avea o şansă - la publicul care a făcut din Trainspotting un succes comercial - , dacă avea şi puţină publicitate. Dar publicitatea e de obicei ocupată cu filmele pe care oricum le-ar vedea toată lumea - vezi (dar mai bine dă-l încolo!) Spider-man, care pe la începutul verii părea să sară de pe un canal de televiziune pe altul, mai rapid decît telecomanda ta.

Filmul lui Leon Ichaso este o biografie a poetului şi dramaturgului "nuyorican" (portorican din New York) Miguel Pinero (Benjamin Bratt), un hoţ şi un drogat care a început să scrie la închisoare, a dat lovitura (Broadway! Hollywood!) cu piesa de teatru Short Eyes (titlul preia porecla dată la Sing Sing violatorilor de copii), a devenit un erou cultural latino, şi-a putut permite să trăiască înlesnit, scriind episoade din Kojak şi jucînd în filme hollywoodiene, dar a rămas un hoţ, un drogat şi un proxenet, a pierdut tot ce dobîndise, a pierdut şi protecţia directorului New York Shakespeare Festival, Joseph Papp (jucat în film de Mandy Patinkin), şi a murit în 1988, un vagabond cu ficatul făcut praf. Stilul filmului - senzual, violent, nonlinear, cu flashback-uri montate după instinct, undeva între jazz vizual şi tuburi de vopsea împroşcate pe pînză - este, ca şi eroul, îndrăgostit de dezintegrare: filmul flirtează cu haosul, dar este susţinut de interpretarea electrizantă a lui Bratt.

Pinero aminteşte de Lenny, filmul lui Bob Fosse despre viaţa comicului american Lenny Bruce. Dar e mai onest. Fosse şi scenaristul său încercau să-şi sanctifice subiectul; susţineau neconvingător că Lenny ar fi folosit obscenitatea şi atacul la persoană, în scheciurile sale, într-un înalt scop moral - ca să scape societatea de ipocrizie. În filmul său, Ichaso nu încearcă să ne convingă că protestul lui Pinero avea vreo coerenţă; era pur şi simplu furie - un animal care voia să se elibereze. Acest animal l-a distrus pe Pinero: nu "ipocrizia societăţii", nu "şocul succesului" (clişeele biografiilor de artişti), ci propria sa furie, aliată cu propria sa nostalgie de la boue: a ieşit din mocirlă şi apoi s-a întors - simţea că acolo îi e locul.

Ichaso nu încearcă să-l canonizeze pe Pinero (deşi criticii americani l-au acuzat de asta); dar îi recunoaşte (şi Bratt îi redă la superlativ) focul şi talentul şi acel glamour de poet-proscris, care în cazul lui n-a fost o poză.