Puff (interjecţie) cu Puffball (film) la TIFF (festival)

După Cola cu gheaţă - m-a pus dracu să fac pe snobu'! - am trecut urgent pe Bioparox (spray bucofaringian), soluţie ultimativă în faţa rebelei inflamaţii, administrându-mi conştiincios de 4 ori pe zi câte 4 puff-uri. Printre puff-urile mele amare în gură şi nas, m-a lovit curiozitatea de cinefil inocent atunci când am dat peste Puffball-ul lui Nicolas Roeg, anunţat ca premieră mondială cu regizorul aici de faţă lângă betejitul meu gâtlej. Nici al celebrului cineast nu era mai breaz, după ce l-am auzit cât de răguşit vorbea, sau aşa o fi moda pe la englezii cu greutate. Am adăstat inteligent în preajma titlului abscons ca o sferă enigmatică sau ca prezumţiosul "ou dogmatic" sau ca cizelatul ou al lui Brâncuşi, ca să înţeleg până la urmă că nu e vorba despre "băşica porcului", ci despre o ciupercă halucinogenă cu acest nume, ceva asemănător cu o ciupercă umflată ca un balonaş de pe plaiul nostru mioritic care face tot puff când o străpungi cu ceva sau o calci cu piciorul. Aşa că, nedumerit şi nesigur - că niciodată nu ştii ce să alegi din mulţimea de 160 de filme! - m-am înghesuit printre numeroşii curioşi din sală. Ce să-i faci? TIFF-ul ne ţine în puf cinematic şi am ţinut să fac de 3x3 puff în sensibilitatea mea inflamată de cinefil învederat să văd ce va ieşi.

De intrat au intrat în conştiinţa mea mai de demult Rita Tushingham (din A Taste of Honey şi The Trap mai ales, vechile succese din anii '60), câte ceva din Donald Sutherland (dar episodic fiind aici n-a fost relevant) şi mai multe informaţii despre Nicolas Roeg, un bătrânel simpatic până la urmă, în ciuda glasului său tocit. Din păcate, din cele trei filme ale lui Nicolas Roeg aduse la Cluj, l-am văzut numai pe acesta: Puffball. Scenariul scris de Dan Weldon, fiul autoarei romanului, scriitoarea Fay Weldon, se învârte în jurul temei maternităţii, resorbind ecouri din legende locale, magie neagră şi inserturi de suspans clasic. Limbajul filmului este unul eterogen, construit pe o poveste pe cât de simplă pe atât de încărcată de tensiuni şi conflicte individualizate. Frumoasa şi senzuala arhitectă Liffey (Kelly Reilly) vine într-un loc izolat pentru a renova o clădire veche. Locul pare a fi bântuit de spirite oculte, intrate în contradicţie de interese cu intruşii. Nu e de mirare că Liffey îşi atrage curând antipatia din partea localnicei Mabs (Miranda Richardson), femeia care îşi doreşte un băiat, fapt pentru care mama ei, Molly (Rita Tushingham), face tot felul de vrăji. Erotismul şi vocaţia maternităţii declanşează în anxietatea femeilor stări halucinante, al căror simbol extras din legendă devine ciuperca malefică. Din loc în loc naraţiunea este săgetată de câte un puff (sonor şi vizual) cu pregnanta ţinere sub dominaţie a destinelor personajelor, dirijate parcă de "puterea" halucinogenă a misterioasei ciuperci. Năclăiala conştiinţelor în noroiul existenţial (moralistul Nicolas Roeg e prezent şi aici) e subliniată de noroiul permanent de pe şantier, la care se adaugă sugestiv atmosfera închisă a cadrului exterior cu nori groşi care sporesc confuzia şi angoasa.

Ni se spune că regizorul englez este "un maestru al poftei de viaţă înrobită angoaselor". Chiar dacă acele combinaţii de limbaj amorf îl fac mai puţin convingător în ansamblu, filmul primeşte coerenţa unei naraţiuni cu impact evident asupra spectatorului. De asemenea, puff-ul inhalat cu Puffball, ca efect terapeutic al forţelor vitale ale vieţii asupra nihilismului existenţial, poate atrage atenţia asupra dimensiunii magice a lumii filmelor lui Nicolas Roeg.