Stagiunea estivală Carte & Arte din Piaţa Univers(al)ităţii

După ce am văzut sâmbătă, am ştiut că voi scrie. De fapt, ideea mi-a venit firesc, fără nerăbdare sau exaltare. S-a întâmplat pe la jumătatea monologului, când am stins a-nu-ştiu-câta ţigară, am întors capul şi am văzut trecătorii opriţi în Piaţa Universităţii. Încremeniţi. Ascultau. Mi s-a făcut brusc dor de-o întrebare din facultate: “Inima suferă un atac. La fel şi creierul. Spiritul poate ceda şi el? De bine? De prea mult bine?”

Nu-mi mai amintesc mare lucru din selecţia de poezie populară românească, recital promovat sâmbătă, 23 august, de Compania Teatru Deschis, în cadrul stagiunii estivale Carte&Arte în Piaţa Univers(al)ităţii. Dar tot v-aş lua drept martorii memoriei mele. Să vedeţi cât de prost se stă cu memoria la 25 de ani! Şi cum se stă la capitolul “spirit”.

În seara amintită, se făcea că o femeie stătea în faţa câtorva zeci de oameni: povestea poveşti. Cu iubitul, cu luna şi focul, cu Dumnezeu; cu adolescentul de vreo 17 ani de la poalele scenei care fuma şi plângea. Am văzut o femeie care se zăpăcea, se nuntea, descânta, blestema, se măcina de dragoste şi se frângea de doliu. Aducea când cu o fecioară zglobie, când cu o iubită părăsită, când cu o nevastă afurisită, când cu o văduvă încrâncenată. Bârfea, se alinta, împroşca sudălmi, sfâşia aerul cu strigăte de-ţi îngheţa sângele-n vine. Se ostoia fără să fi început să obosească:



Să vă fac cunoştinţă: femeia (-actriţă/regizor) este Irina Movilă. Pe Irina, fiecare din noi a urmărit-o, fie în spectacolele de la Teatrul Mic, Teatrul Act sau TNB (Pescăruşul, regia Cătălina Buzoianu, Copiii soarelui, regia Cristian Hadjiculea, O noapte furtunoasă şi Visul unei nopţi de vară, regia Felix Alexa, Puşca de vânătoare, regia Liana Ceterchi), fie într-un număr impresionant de filme (Hotel de Lux, Pepe şi Fifi, Eu sunt Adam, regia Dan Piţa, Zie 37 Stagen, regia Sylvain Guy). Sâmbătă însă, Irina Movilă a purtat pe umeri propriul spectacol, şi-a reglat respiraţia, a îmbrăcat rochie albă şi a fost altceva: a fost femeia-dor in Ţara Dorului, toacă pe scândura scenei, catharsis în aerul încărcat al Bucureştiului. Timp de o oră, ajutată de un decor sumar (un lighean cu vreascuri, 2 fâşii de pânză, 3 surcele uscate şi o batistă, Anicuţa moşului, călugăriţa sau fata Chioarei ne-a avut pe toţi: publicul a fost Bădia ei – adormit in cântec de leagăn, tânjit cu dor, îngropat în 4 scânduri, ajuns de blestemul pământului... purtat de versul simplu, românesc. Vorba poetului: “Farmecul poeziei populare îl găsesc în faptul că ea este expresia cea mai scurtă a simţământului şi a gândirii.”

Cam aşa am fost noi atunci. Văzându-ne aşa receptivi, storşi de lacrimi şi atenţie, mă întrebam unde vor fi poposit valorile româneşti din moşi-strămoşi, folclorul de exemplu? Mai mult, din moment ce s-a hotărât că îl merităm, cum de rămâne recitalul Irinei ascuns, conştienţi fiind că nici un efort şi nici banul cât e el de ban nu înseamnă mult pentru a scoate la lumină un spectacol frumos? Îndrăznesc să cred că ne mai gândim. Cu toţii.

Cârcotaşă cum sunt, am un ghimpe de scos din suflet: mi-ar fi mers la inimă un instrument de suflat, corn de exemplu, sau chiar un nai “banal”, punctat de sunet de talangă. Ca substitut al înregistrării de orgă preclasică.

În sfârşit, mă mai întreb doar – retoric – cum de poate crede personajul că



Doar Dumnezeu s-a îngrijit de noi toţi vara asta! Altfel cum aş fi descoperit, din pură “întâmplare”, cu o seară înainte, anunţul despre acest recital?