Nicolas Roeg nu-i singurul regizor care a transformat Venezia dintr-o emblemă a romantismului într-un soi de limbo (The Comfort of Strangers al lui Paul Schrader e un exemplu de vizionat obligatoriu), dar e singurul care a reuşit să încadreze magistral tenebrele unei poveşti în cele ale oraşului. Nu-i singura mişcare de geniu a britanicului: în mîinile sale, nuvela morbidă dar liniară a distinsei Daphne du Maurier capătă, datorită cross-cutting-ului temporal devenit între timp trademark, o profunzime viscerală greu de redat în cuvinte. Nu şi în imagini - camera veteranului Anthony Richmond (care a colaborat cu Roeg şi la hipnoticul The Man Who Fell to Earth şi la obsedantul Bad Timing) săvîrşeşte minuni în acelaşi timp oribile şi fascinante, iar halucinantul (şi complet edificatorul) montaj final, unde toate găselniţele, trucurile şi rimele vizuale capătă, vai!, un sens (evident, macabru) rămîne neegalat pînă astăzi.
Dincolo de story-ul propriu zis (cuplul Donald Sutherland / Julie Christie încearcă să uite moartea accidentală a fetiţei lor în timp ce oraşul e bîntuit de crime oribile iar un medium orb încearcă să le explice inexplicabilul), devenit între timp şcoală horror, Don't Look Now comportă deopotrivă prima partitură a (de-acum) legendarului Pino Donaggio, una din cele mai delicate / fierbinţi/ scene de sex "fracturate" vreodată pe marele ecran şi un final (dublu) cutremurător, una din cele mai triste şi de efect revelaţii din istoria cinematografului.