Primul film de lung-metraj al lui Joachim Trier (norvegianul mai are la activ două scurte, Still, din 2001 şi Procter, din 2002) începe, deloc întîmplător, cu New Dawn Fades a celor de la Joy Division. Cu salturi temporale savant montate si cu un final (staţi liniştiţi, nu vi-l povestesc acum) narat la viitorul perfect, mesajul filmului este lipsit de echivoc - orice zi este un nou început deşi, într-adevăr, nu-i musai ca acest început să fie tocmai fericit. În fond, cea mai emoţionantă, caldă şi sfîşietoare coordonată narativă implică un cuplu ce încearcă să recreeze, cu o fidelitate dezarmantă, clipele fericite de altă dată care, evident, au dispărut definitiv şi nu vor mai putea fi recuperate vreodată. La fel de evident, nu-i obligatoriu ca acest început să fie unul optimist, în special pentru cei mai rebeli dintre noi (cei cinci prieteni care pe vremuri mergeau la concerte punk, au ajuns, după ceva ani, să se conformeze regulilor impuse de societate şi au devenit fie agenţi respectabili de marketing, fie scriitori de mare succes şi cu înclinaţii suicidale).
Pentru un ensemble cast format eminamente din tineri, interpretarea actoricească este demnă de toată invidia şi ajungi să crezi, cu convingere, că ai în faţă ultimul cerc al unor poeţi pe cale de dispariţie. Pentru un regizor-scenarist aflat, după cum spuneam, la debut în lung-metraj, siguranţa cu care se joacă cu stările spectatorilor este un exemplu de recomandat nu numai începătorilor, dar şi celor ceva mai versaţi într-ale regiei. În fine, pentru un film care reia obsesiv piesele celor de la New Order (de fapt, tot un soi de început, de astă dată forţat de tragica şi neaşteptata moarte a lui Ian Curtis) şi care discută despre literatură aşa cum alte producţii o fac despre cele mai inimaginabile frivolităţi, Reprise este exact ceea ce pretinde - 105 minute de rafinament şi eleganţă. Ceea ce, în ziua de azi, vedem mai rar. În special la cinema.