Senzaţii tari - The Blair Witch Project

La un secol de la epoca fraţilor Lumiere - lovitură de teatru (!) pe piaţa filmului (a nu se interpreta maliţios alăturarea celor două arte atît de, după unii, concurente) The Blair Witch Project, filmuleţ straniu şi cam debusolant, sparge toate fundamentele marketingului pieţei de film şi devine cea mai rentabilă producţie din istoria cinematografului: mai puţin de 30.000 de dolari investiţii şi peste 150 de milioane încasări pînă în prezent (filmul a fost realizat în 1999). Filmările au durat doar 8 zile, iar echipa a fost compusă din 5 persoane: Daniel Myrick şi Eduardo Sanchez (scenariu, regie, montaj) pe de o parte, şi Heather Donahue, Michael Williams şi Joshua Leonard (actori) pe de altă parte. Să vedem însă cum se explică succesul şi ce se ascunde în spatele filmului, ca discurs estetic şi mai ales sociologic.

Undeva în Maryland, există o pădure pe nume Black Hills, despre care localnicii spun c-ar fi bîntuită de o vrăjitoare. Pînă aici nimic extraordinar, căci de-a lungul şi de-a latul planetei sunt o mulţime de astfel de locuri - în Scoţia, de exemplu, localnicii mănîncă zilnic cu străbunii lor morţi la masă, iar în Transilvania victimele lui Dracula au învăţat să zîmbească frumos şi să nu-i mai sperie pe turiştii de pretutindeni. Problema de la Black Hills este că vrăjitoarea respectivă e rea cum nu s-a mai văzut şi oricine se încumetă prea adînc în pădure n-are nici o şansă de a mai ieşi viu.

Un grup de trei tineri, cu inima în dinţi şi tinereasca inconştienţă/curiozitate în convingeri, se avîntau pe 21 octombrie 1944 cu o cameră de filmat în pădure, pentru cîteva zile, ca să vadă ce se-ntîmplă de fapt. La-nceput lucrurile decurg cum nu se poate mai haios pentru ei - nici urmă de vrăjitoare. Ţopăie şi chicotesc, rîzîndu-şi de stupiditatea superstiţioşilor. Cu cît trec orele însă (şi mai ales cele de noapte), semnele încep să demonstreze contrariul, iar şicanele nevăzutei apar şi se-ndesesc. Şicane ce devin tot mai serioase, căci studenţii încep să dispară, unul cîte unul, ca şi cum nici n-ar fi fost vreodată, iar din toată expediţia nu rămîne decît pelicula cu înregistrarea - terifiant document!!!

Cam asta e acţiunea. Ca limbaj cinematografic, filmul e realizat cu camera mobilă (16 mm şi Hi8), foarte simplu. Ciudat, nu?, că minimalismul are atîta priză la publicul american. Altfel, stilul nu e nicidecum o noutate, căci de la Bresson, Dreyer şi Ozu şi pînă la Aki Kaurismaki şi Bruno Dumont, minimalismul şi epurarea formală sunt un capitol destul de amplu în istoria cinematografului. Iar efectele camerei mobile sunt exploatate de mai bine de 10 ani de Lars von Trier şi, mai recent, de toţi danezii ce s-au adunat în jurul lui zicîndu-şi Dogma. Aşadar, nici o revelaţie pînă acum. E adevărat, pe de altă parte, că, prin acele mijloace minimale, filmul gradează foarte bine suspansul, misterul şi frica. Frică ce evoluează treptat - totul se transformă, cu încetul, din glumă şi neîncredere batjocoritoare, în grav şi tragedie. Bieţii copilaşi, studenţi lunatici şi neascultători, au luat-o prea de-a dreptul spre bunicuţa şi i-a mîncat lupoaica de vrăjitoare. Trecerea de la inocenţă la maturitate se plăteşte uneori cu viaţa... Cu toate calităţile lui estetice, întrebarea persistă: de ce tocmai acest film a "spart" piaţa, devreme ce experimente de acest gen sunt produse în număr mare de către şcolile de film din toată lumea, sub formă de scurt metraje.

Ca gen cinematografic, e realizat ca un documentar - nimic nou, dar straniu că acest gen are atîta audienţă. Însă tocmai în acest fapt rezidă explicaţia: filmul a fost lansat pe piaţă ca fiind un documentar autentic. Cu alte cuvinte, că pelicula a fost cu adevărat găsită în pădure, după dispariţia tragică a celor din expediţie. Acum totul se clarifică, iar astfel The Blair Witch Project devine un excelent material de studiu social. Căci, în "fenomenul" The Blair Witch Project se reflectă o întreagă societate, cu deprinderile ei, blazată material şi în goană după senzaţional. Gîndul te duce imediat la farsa regizată de Orson Welles, în anii '20-'30 cînd, la radio, a fost transmisă în direct invazia marţienilor. Şi astfel, The Blair Witch Project (considerat deja cea mai mare farsă din istoria filmului), înainte de a-şi găsi locul în istoria cinematografului, şi-l va găsi într-o istorie a farsei. Şi, aş îndrăzni să spun, mai în glumă, mai în serios, că şi-n istoria artei căci, prin animaţia socială şi implicarea publicului pe care o presupune, se apropie de happening. De-aici încolo, criticii de artă au cuvîntul...