În mintea criminalului - The Cell

Un psihiatru (Lopez) intră în mintea unui criminal aflat în comă ca-ntr-o galerie orgiastică de artă contemporană şi dă peste Dali, Tarkovski (cel din Solaris), Helmut Newton, Pierre et Gilles, vivisecţiile lui Damien Hirst şi ţoalele decadente ale lui Eiko "Dracula" Ishioka; mai lipseşte Michael Stipe... Tentaţia e să admiţi că în aceste ilustre şi improbabile "întîlniri" stă marea calitate a neobişnuitului thriller regizat de indianul Tarsem, autorul celebrului videoclip al celor de la R.E.M., Losing My Religion. E drept că ele îţi iau piuitul - în fapt, toate acele vizualizări amuţitoare ale incursiunilor virtuale în mintea pacienţilor catatonici; tehnic impecabile şi inovatoare - şi nu pariul psihologic (traumă din copilărie... big deal!) sau platitudinea plotului, schiţat parcă de cineva care a văzut Kiss the Girls, The Bone Collector şi The Silence of the Lambs simultan şi pe derulare rapidă. Dar adevărata calitate a acestui film de debut care ia genul de-o aripă şi-l duce pe un teritoriu riscant şi nefamiliar consumatorului de pelicule cu criminali în serie e tocmai felul deştept şi pasionant în care scenariul, lăsînd pe dinafară ceea ce te-ar putea ţine cu sufletul la gură într-un thriller (urmăriri de maşini, pistolade, identitatea criminalului dezvăluită la final etc...), combină nu cele trei filme amintite, ci trei fire narative diferite.

The Cell este o înlănţuire, aparent fără noimă, de fantezii picturale, kitsch au ba, un apetisant ori respingător, dar niciodată gratuit delir vizual - şi-n cîteva astfel de momente, poţi jura că nu ai de-a face cu un film al cărui erou este criminal în serie. După cum este, la fel de bine, un SF în descendenţa The Lawnmower Man sau Matrix, despre linia fină care desparte realul de virtual, cu menţiunea - perversă - că dacă mintea ta crede că e real, atunci chiar e real şi-ţi poate fi fatal. Şi, nu în ultimul rînd, un thriller contra-cronometru tipic în care e căutată cu disperare victima închisă în "celulă" şi programată să moară dintr-o clipă într-alta. Racordurile dintre aceste planuri sunt de cele mai multe ori inspirate, ca-n scena din pregeneric în care dunele ireale printre care se plimbă o Jennifer ca pe catwalk le evocă pe cele reale, din spatele clădirii dezafectate îndărătul căreia criminalul a construit "celula" perversă (din titlul original). Iar, de la un punct încolo, nu conţinutul atroce al imaginilor e cel care face filmul insuportabil (deşi nu cred că v-aţi dori nici una din monstruoasele transfigurări ale lui D'Onofrio în visele voastre), ci tensiunea tot mai crescîndă dată de montajul celor trei poveşti.

Nu ştiu de ce, dar de multe ori m-a dus gîndul la Being John Malkovich. Nu pentru că şi acesta e făcut de un clipangiu aflat pe-atunci la debut; nu pentru că vocea mieroasă a criminalului aduce cu cea a lui Malkovich; şi nici pentru că şi acolo personajele intrau, una-două, în mintea cuiva, panoramîndu-i uneori subconştientul. Ci pentru că... nu ştiu, deocamdată îmi scapă...


The Cell

Regia: Tarsem Singh
Cu: Jennifer Lopez, Vince Vaughn, Vincent D'Onofrio, Marianne Jean-Baptiste