Un basm geopolitic - The Gladiator

"While stands the Colosseum, Rome shall stand.
When falls the Colosseum, Rome shall fall.
And when Rome falls -- the World."
Byron

Filmul lui Ridley Scott, premiat pe drept cuvînt cu Oscar, este un basm modern, deşi poate părea ciudat asta, pentru că pe de o parte basmele vin totdeauna din vremi imemoriale, de pe cînd "făcea plopul mere şi răchita micşunele" iar în cazul de faţă chiar dacă acel clasic "A fost o dată ca niciodată" a fost înlocuit de o localizare temporală precisă, anul 180 după Christos, tot teribil de departe de zilele noastre se petrec faptele şi cu toate acestea mesajul este de actualitate şi cu implicaţii pentru viitor. Este acesta un basm, o ficţiune ce se construieşte pe o serie de date istorice reale, în lumea fascinantă a Romei antice, amintind totodată de celebrele cîntece vitejeşti medievale: Roland, Siegfrid, Cid...

Ca în orice basm subiectul este relativ simplu, 'binele' şi 'răul' se înfruntă ca de la începutul lumii încoace, echilibrul este mereu fragil şi ceea ce face ca balanţa să se îndrepte spre bine şi spre evoluţie, este spiritul pozitiv care, deşi cu paşi mici, cîştigă în clarviziune.

Deşi filmul stă sub semnul luptei, de la titlu şi personaje pînă la abundenţa de scene violente, unul dintre mesajele principale este tocmai al reţinerii de la folosirea forţei atîta timp cît nu este imperios necesar. Maximus, generalul ajuns sclav şi gladiator, este o întruchipare a forţei fără să o arate în chip explicit şi dovedind-o doar atunci cînd sunt ameninţate viaţa şi civilizaţia. Ca gladiator nu provoacă lupta niciodată, suportă loviturile şi nu se lasă pradă ispitei primitive a sîngelui vărsat. În calitate de general caută negocierea şi nu îşi poartă armata în luptă decît cînd calea păcii este refuzată de partea adversă. Acum, sigur că putem discuta despre tendinţa Romei antice de a-şi impune legea pe un teritoriu mult extins de-a lungul timpului. Ea era o societate civilizată şi aducea modelul propriu peste tot, schimba faţa lumii după chipul său, mereu cu un pas înainte. Există mărturii şi despre civilizaţia "barbarilor", a non-latinilor, dar aceasta era mult mai arhaică şi de forţă redusă, ceea ce avem astăzi purtînd mult mai pregnant amprenta durabilă a Romei. Ciocnirea dintre civilizaţii a dus atunci la răspîndirea modernităţii timpului şi la o evoluţie unitară mai viguroasă pe un spaţiu mult mai larg. În spiritul ideilor de azi putem să ne întrebăm de ce este însă bine ca o anumită civilizaţie să ajungă să o învingă pe alta, să o modeleze. Incitantele idei ale lui Huntington au creat un gen de folclor geo-politic dar ele se aşează pe tendinţa de azi de a crea pe tot globul o anumită lege şi conduită care să permită o mai lesne mobilitate pentru oameni şi gesturile lor comerciale sau sociale, politice sau culturale. Lumea a început deja să devină un sat universal şi globalizarea este o provocare inevitabilă. Care sunt însă acele legi care să fie impuse peste tot? Cine le stabileşte? Creează ele frustrări? Filosofii şi-au pus problema decelării unei ierarhii între tipurile de societăţi umane, care sunt bune şi care sunt mai puţin bune... şi teoretic se arată a fi greu de stabilit care sunt criteriile după care poate fi definită o societate bună pentru diversitatea de popoare cu diversitate de caracteristici etnice şi istorice.

Aceasta pare a fi o dilemă aidoma unui nod gordian şi o posibilă soluţie este ideea lui Andrei Cornea. "Vechea problemă a lui Socrate: 'cum poţi fi virtuos dacă nu ştii ce este virtutea, cum poţi scrie poeme frumoase dacă nu ştii ce este frumosul' - trebuie, cred, să comporte o soluţie, iar această soluţie mi se pare afirmativă: da, binele poate fi practicat, chiar ignorîndu-i esenţa, ori, mai mult, ignorînd dacă asemenea esenţă există sau este posibilă. E poate melancolic că Binele, ca dat imuabil, ca transcendenţă, nu mai poate fi nici justificat satisfăcător, nici demonstrat cu convingere, nici măcar, probabil, postulat, fără riscul reintroducerii unei nedorite şi desuete 'autocraţii esenţialiste'. Ceea ce rămîne însă uluitor, dar şi încurajator, este că atît de des el poate fi, totuşi, făcut." 1
Pragmatic, punctual, setul de valori al societăţii umane dintr-o întinsă parte a lumii, verificat în timp, este de dorit să fie luat ca model şi practicat, cu eventuale localizări care să nu îi schimbe esenţa, de restul spaţiului uman. 'Barbarii' de pe actualul teritoriu german nu acceptă în film pacea romană şi răspund cu violenţă dar sunt învinşi. O replică din film se referă la lipsa de înţelepciune a unor popoare de a nu ridica armele în anumite momente cînd luciditatea ar trebui să prevaleze. Dar răspunsul la această replică, omenesc, este că fiecare la rîndul să, ajuns în acea situaţie, este mai degrabă impulsionat la acelaşi tip de răspuns. Numai timpul poate să judece după rezultatele evoluţiei.

Roma antică nu a fost o societate ideală, păcatele omeneşti au fost încă la ele acasă, convulsiile au făcut să oscileze în jurul criteriului de normalitate, dar efectele în timp au fost net de evoluţie pozitivă. La mirările unora de ce societatea civilizată se arată preocupată de focare de violenţă şi de agresivă nedreptate întrun anumit punct uitat pe glob, putem veni cu o scenă din The Gladiator.

Împăratul Marcus Aurelius povesteşte despre demersurile sale pentru a desăvîrşi un proiect generos: Roma, ceea ce am putea transpune cu 'Europa' sau 'Lumea'... Marcus Aurelius descrie cum s-a pornit de la un gînd îndrăzneţ, de la timiditatea lansării unui asemenea proiect al cărui nume se rostea în şoaptă de teamă de a nu se destrăma uşor. Şi cu toate rezultatele bune în timp, lucrarea avea nevoie de consolidare, e nevoie mereu de atenţie şi de susţinere. Proiectul a crescut în dimensiune şi aparent se poate dilua interesul iar împăratul, care după ce îi vorbeşte în termeni generali lui Maximus şi simte că aceste cuvinte nu au rezonanţă reală, îi cere să-i povestească despre casa lui, despre lumea lui punctuală căreia, la final, îi spune simplu 'Roma'. Pentru că întregul proiect se sprijină pe asemenea puncte iar acestea nu pot supravieţui într-o lume care nu este guvernată de legi unanim acceptate drept vectori de civilizaţie. De altfel, cruda întîmplare din film îi arată lui Maximus că nici un colţ nu scapă furiei răului dacă legea se dovedeşte vulnerabilă.

The Gladiator aduce în discuţie, oarecum marginal, şi problema tipului de conducere politică: monarhie sau republică, autoritarism luminat sau democraţi etc. Desigur că înţelesurile acestor termeni erau altele în epocă dar rezonanţa lor este actuală. Se vorbeşte despre implicarea armatei, despre corupţie. La noi sunt actuale aceste tendinţe de a considera politica drept o structură natural supusă corupţiei, văzînd în autoritatea forţei armate o soluţie dar în film vedem temerile senatorilor ce reprezentau un pas spre democraţie, spre împărţirea puterii, că armata generează tiranie, fără a fi nici ea scutită de trădări pornind tot de la corupţie pentru că oamenii sunt oameni, cu aceleaşi slăbiciuni.

Maximus este ales de Marcus Aurelius, care îşi simte sfîrşitul aproape, drept succesor militar, garant, cel puţin temporar, pînă la consolidarea instituţiilor politice democratice, în special pentru că nu îşi doreşte puterea şi la el acţionează numai responsabilitatea faţă de societate.

De altfel calităţile pe care le etalează Maximus sunt enunţate de Commodus, 'răul' din basm, fiul neizbutit al împăratului, care de altfel îşi asumă propria înfrîngere ca tată prin ceea ce a ajuns fiul. Commodus aminteşte tatălui său că i-a trimis o scrisoare de pe cîmpurile de bătălie unde fiul nu prea ajungea, cu acele patru calităţi ce se cer îndeplinite de un lider: înţelepciunea, dreptatea, tăria de caracter, cumpătarea. Iar Commodus nu se regăseşte în nici una dintre ele care i se par croite special pentru Maximus dar vine cu contraoferta sa, alte patru calităţi: ambiţia - care uneori este bună, în funcţie de scop, curajul - nu neapărat pe cîmpul de luptă, inventivitatea şi devotamentul faţă de familie. Însăşi nuanţele şi delimitările lui Commodus vorbesc despre calităţi sensibile la sensul lor de aplicaţie, putînd lesne aluneca spre rezultate negative. De altfel se şi demonstrează 'inventivitatea' diabolică a lui Commodus iar devotamentul faţă de familie se transformă în paricid în film iar în istoria reală Commodus şi-a ucis sora.

Omul pare a fi structural acelaşi de la Adam şi Eva, cu aceleaşi păcate pe care numai printr-un efort constant le poate controla, dar societatea pe care şi-a construit-o este evident mai bună, pas cu pas. Colisseum-ul există şi azi, întrecerile sunt de neînlocuit din viaţa noastră, atîta doar că s-a eliminat jocul cu moartea, cruzimea a fost alungată din limitele normalului. Filmul se doreşte şi un semnal de atenţie că dacă un împărat interzice jocurile crude, inumane, în care gladiatorii îşi pun viaţa în joc pentru satisfacţii primitive ale unor spectatori degradaţi uman, este oricînd posibil ca urmaşul să le restabilească, ironic chiar spre a-l slăvi pe înaintaşul său. 'Binele' social se cîştigă greu şi are nevoie de o continuă consolidare, el poate şi este nevoie mereu de a fi făcut, aşa cum am citat mai sus. Războiul, inclusiv în sens mai larg, este istovitor, consumă resurse de toate felurile, dar, din păcate, este încă necesar pentru a fac faţă 'răului' care nu dispare. Iar şi iar... Maximus îşi responsabilizează oştenii cu cîteva cuvinte aparent mai puţin semnificative omului simplu, dar la scara istoriei adevărate: "pentru această viaţă vom fi judecaţi o eternitate".

Pînă la urmă rămîne însă omul singur faţă în faţă cu destinul său şi Maximus le spune: "Cînd vă veţi trezi luptînd singuri prin cîmpurile verzi, cu soarele în faţă, nu vă mai temeţi, aţi ajuns pe Cîmpiile Elizee, sunteţi deja morţi".

Viaţa este totdeauna grea şi individul rămîne mereu în plan secund cu problemele sale. Maximus număra zilele de cînd nu îşi mai văzuse familia şi visurile sale erau numai despre casă şi locurile natale. Credinţa în viaţa de apoi alină durerile şi păstrează o rază de speranţă în sufletul celor încercaţi. Gladiatorii sunt de rase diferite, de la cel eliberat şi ajuns negustor, rasă semită şi pînă la negrul african care la final îşi ia rămas bun de la prietenul său alb şi îl încredinţează că va mai lupta mult pînă la clipa reîntîlnirii.

The Gladiator este un basm cu personaje bine conturate, cu imagini superbe şi mai ales cu o muzică pătrunzătoare în sufletul fiecăruia.

Un basm despre trăsăturile umane atît de diverse, despre individ şi comunitate, despre actor şi spectatori. Sfatul înţelept al gladiatorului eliberat este că nu e de ajuns să fii bun, trebuie să cîştigi încredrea şi înţelegerea celor mulţi din jurul tău. Numai împreună există reuşită: indivizi, popoare, civilizaţii.


NOTĂ
1. Andrei Cornea, Turnirul khazar - împotriva relativismului contemporan, Editura Nemira, 1997, pp41-42

The Galdiator

Regia: Ridley Scott
Scenariu: David Franzoni , John Logan, William Nicholson
Muzica: Hans Zimmer, Lisa Gerrard
Cu: Russell Crowe, Connie Nielsen, Joaquin Phoenix, Djimon Honnson, Richard Harris, Oliver Reed, Derek Jacobi