(Marius Chivu)
Berti Barbera
Două dintre cele mai bune & originale trupe de la noi sînt Luna Amară şi Viţa de Vie. Ambele au o prestaţie scenică bună, iar concertele lor au noimă şi umplu locul cu sunet bun şi cu energie pozitivă. Prima a reuşit să-şi promoveze albumul Loc lipsă printr-un turneu naţional de cluburi şi să crească în două albume cît alţii într-o carieră, fără să se îndrepte către "targete" idioate, impuse de radio, şi reuşind să-şi adune un public fidel. Aceeaşi relaţie apropiată cu fanii o au şi Viţa de Vie care organizează deja tradiţionalul VDV Camp. Recentul lor album, Egon, are parte de reacţii bune. Mesajul social primează în faţa ciubucurilor libidinoase, iar atenţia pentru detaliul producţiei le aduce un plus de credibilitate. Pentru că marea problemă a celor care vor să spună ceva prin muzică este credibilitatea. Şi atitudinea. Iar cînd găseşti băieţi care scriu şi cîntă bine, care comunică şi funcţionează ca o echipă de profesionişti, e bine să spui şi altora.
Luna Amară:
Viţa de Vie:
Aron Biro
Din ploaia şi smog-ul englezesc s-a alcătuit la începutul anilor '90 o triadă de trupe surori care propuneau o muzică noroioasă ce se străduia să găsească numitorul comun între lirismul baroc britanic şi grohăiala adolescentină a rockului extrem care explodase la finele decadei optzeciste. E vorba de My Dying Bride, Anathema şi Paradise Lost care au format un izvor de influenţă majoră pentru ultimii 15 ani ai industriei rock europene, cu un vino-ncoa deosebit pentru tinerii români consumatori de poezie opresivă. Martori sînt epigonii promovaţi de Petre Magdin la miezul nopţii. Orientarea celor trei grupuri spre experimente rock de cele mai diverse inspiraţii şi efortul tenace de a se desprinde de scena rapid suprapopulată cu epigoni le-au asigurat avansul necesar statutului de clasici, dar şi punctul de vulnerabilitate comercială inerent acolo unde muzica are şi alte raţiuni de a exista decît a deservi publicul-ţintă. Imediat după debuturile primitive similare de la începutul anilor '90, cele trei grupuri s-au dispersat pe urmele presărate cu firimituri de către muze divergente. Paradise Lost au aderat la zona Depeche Mode / Sisters of Mercy, Anathema au luat calea curcubeului de după ploaie cu un sound influenţat de Pink Floyd, iar My Dying Bride au preferat să stea cu picioarele în noroi, consolidînd propria reţetă doom metal, prin încorporarea de excentricităţi violonistice şi lamentaţii vocale inconfundabile. Dacă primele două grupuri ne-au vizitat deja, e pentru prima dată cînd avem ocazia de a fi martori la spectacolul My Dying Bride, trupă în care Bacovia ar fi cîntat, dacă s-ar fi născut o sută de ani mai tîrziu. Lor li se alătură şi melancolicii Anathema, într-un contact mai intim decît cel cu apreciatele DVD-uri publicate în ultimii ani. Gradul de rudenie între cele două trupe este asigurat şi de contribuţia unui meteoric Martin Powell (vioară, clape) la albume esenţiale în carierele acestora, The Angel and the Dark River şi Judgement, albume care au fixat coordonatele stilistice prin care grupurile îşi promovează azi identităţile. Această zonă de intersecţie nu afectează cu nimic divergenţa celor două standarde de rock depresiv: de la disperarea torsionată a torturaţilor My Dying Bride, la nostalgia folk a resemnaţilor Anathema, ni se propun două feluri de a plînge, de a regreta şi de a spera ca lucrurile să mai rămînă o vreme aşa, dacă de mai bine nu e loc.
My Dying Bride:
Anathema:
Răzvan Brăileanu
Cînd vine vorba de Within Temptation mă gîndesc în primul rînd la Sharon den Adel, frumoasa olandeză în rochii vaporoase, care farmecă publicul cu vocea ei curată şi îl întărîtă dînd din cap. Au început în 1996 cu un metal gothic destul de greoi, au continuat cu armonii simfonice turnate peste riff-uri de chitară şi acum iau cu asalt topurile europene. Şi-au modelat muzica în aşa fel încît au reuşit să cucerească un public larg, fără a pierde vechii fani. Au tras după ei o mulţime de trupe care le-au copiat stilul şi, care, uneori, i-au depăşit în vînzări şi notorietate (nu-i aşa că aţi auzit de Evanescence?), dar care niciodată n-au fost peste Within Temptation. Noul lor album, The Heart of Everything, este melodic, bombastic, puternic, dar sensibil. Iar concertele lor nu sînt simple cîntări, ci adevărate spectacole cu decoruri şi costume. După ce au filmat două videoclipuri în România, Within Temptation se întorc pentru a ţine capul de afiş la Artmania.
Within Temptation:
Paul Breazu
În 1989, anul în care cîţiva puştani din Olanda înregistrau primul demo cu propria lor muzică, metalul încă nu-şi tratase complet alergia la sintetizatoare. Sigur, clapele electronice ale lui Rick Wakeman se auziseră încă din 1973 pe sclipitorul Sabbath Bloody Sabbath, iar trupe precum Throbbing Gristle sau Killing Joke patentaseră, la sfîrşitul anilor '70, un subgen, industrial-metalul, în care sunetele sintetizate erau vioara întîi, dar keyboard-urile au fost, pînă în deceniul nouă al secolului trecut, nişte păsări destul de rare în lumea trupelor cu chitare grunjoase. Caseta aceea din 1989 a olandezilor de la The Gathering a avut, într-un fel, vocaţie de pionier, fiind parte, alături de materialele unor Anathema, Paradise Lost sau My Dying Bride, a primului val nouăzecist al gothic / doom metalului. După ce a livrat cel puţin două capodopere ale genului, Mandylion şi How to Measure a Planet?, trupa vocalistei Anneke van Giersbergen a ajuns anul trecut la al şaselea album de studio.
The Gathering:
Ana M. Călin
Cargo şi Celelalte Cuvinte sînt două trupe care s-au priceput de minune să rămînă în conştiinţa publicului iubitor de rock şi să-şi adauge generaţii noi de fani. Reţetele au fost însă diferite. Cargo a lansat în mod constant (deşi încet) cîte un album la 3-4 ani, iar pentru această vară pregăteşte un disc best of, intitulat 22, adică vîrsta pe care o aniversează şi numărul de piese reînregistrate şi rearanjate care vor apărea pe disc (excepţie făcînd noul single Ca o stea). Grupul are o activitate concertistică susţinută, asta deşi răsunătoarea despărţire din 2003 de Ovidiu Ioncu Kempes, fostul solist al grupului, nu le dădea, în ochii multora, şanse de supravieţuire. Cu o încăpăţînare specific bănăţeană (de care nu duce deloc lipsă chitaristul şi fondatorul grupului, Adrian Bărar), Cargo s-a păstrat în topul grupurilor de rock din România datorită unui sound melodios, cu accente etno, şi a unor texte pline de un patos simplu. De cealaltă parte, Celelalte Cuvinte şi-a păstrat mereu aura de grup academic, cu muzici elaborate şi schimbări bruşte de stil. Grupul este o rara avis în apariţiile de tot felul, începînd cu cele discografice (între ultimele două discuri lansate s-au scurs şapte ani) şi terminînd cu concertele, preferînd să evolueze numai în festivaluri titrate sau în producţii proprii.
Cargo:
Celelalte Cuvinte:
Marius Chivu
Îmi exprim în fugă nedumerirea resemnată faţă de succesul atît de îndelungat al trupei Iris (o trupă hard-rock modestă, probabil cea mai supraevaluată trupă din rock-ul autohton: albume onorabile, versuri proaste, concerte anoste de 15 ani încoace), un succes mai mult emoţional, explicabil prin contextul cu totul chinuit al peisajului muzical românesc (mai ales înainte de '89), şi trec la trupa Altar, cea căreia i-a revenit onoarea de a inventa, la începutul anilor '90, metalul românesc şi de fi primul nostru produs rock pe scena festivalurilor de afară. La mijlocul anilor '90, Altar făcea legea în underground-ul <
Altar: