Dansul instinctual pe mormântul tabuurilor - La sagrada familia

Recunosc, pentru mine Star Wars a fost cel mai mare cataclism din istoria filmului, apetenţa mea pentru mari epopei cinematografice e aproape nula iar CGI-ul mi se pare o invenţie mai antipatică decât Ştirile de la ora 5. N-am câtuşi de puţin intenţia să-mi pun pe tapet idiosincrasiile -vreau doar sa înţelegeţi de ce am resimţit La sagrada familia ca pe un balon de oxigen.

Ştiu, Sebastián Campos nu inventează cinematograful şi au trecut mai bine de 50 de ani de când Truffaut declara război filmului scenariştilor - un demers perdant din faşă veţi spune probabil, iar eu vă voi trimite la filmul proaspăt, dezinhibat şi viu al chilianului. Ei bine, la baza lui stă un scenariu de câteva pagini, improvizat şi filmat în trei zile, transpirat apoi în post-producţie vreme de un an.

La sagrada familia e filmul unui război mut între un fiu timorat şi un tata egocentric, întruchipare a mitului bărbatului puternic. Marco-fiul nu ezită să-şi sacrifice iubita, o Ofelia carnală cum o intuieşte tatăl său, de dragul unei demonstraţii amare.

Campos alege Săptămâna Patimilor pentru a încălca tabuuri, dar nu o face pe un ton sentenţios, ci mai degrabă pe unul descriptiv. Camera caută mereu intimitatea personajelor construind din gros-planuri cochilia unui pseudo-documentar. I-am adorat imaginea voit stângace, nonşalanţa cu care uită de elipse şi racorduri. Ignorând obsesia încadrării perfecte, a tehnicii impecabile, chilianul îşi ia libertatea să-şi scalpeze personajele cu camera, să uite de ele în planuri secunde ori, mai rău, să le ignore cu desăvârşire. O face însă premeditat, cultivând frumuseţea detaliilor ascunse: spre final de pildă, atunci când Marco-fiul îşi regândeşte scenografia părăsirii cuibului, undeva, pe o măsuţă, zace aruncat albumul Gaudi - semn al unui ultim cuvânt sfidător.

Convenţiile cinematografice sunt îngropate odată cu cele morale. În Dimineaţa Învierii familia, religia sau fidelitatea devin ruinele unui vis urât iar când aparenţele se destramă toţi devin egal de meschini şi vulnerabili. Dar mai presus de toate tangibil de umani şi fireşti, poate fiindcă actorii au avut libertatea să-şi construiască singuri personajele. Tocmai de aceea Campos spune că filmul nu e meritul său deşi, la prima vedere, avem toate premisele unui one man show, chilianul fiind regizor, scenarist, monteur şi, cu jumătate de normă, operator. Indiferent de "vinovat", rezultatul e un film neîncorsetat în chingile cinematografului verde'n faţă, frumos fiindcă nu ţi se explică, ci te lasă să-l descoperi.