Viaţa ca vis - Vanilla Sky

Din filmul semibiografic Almost Famous Cameron Crowe l-a păstrat pe unul dintre actori, Jason Lee. L-a luat şi pe Tom Cruise, cu care făcuse anterior Jerry Maguire, iar din filmul lui Alejandro Amenabar Abre Los Ojos ideea, precum şi pe Penelope Cruz. Titlul filmului spaniol a servit de mulaj pentru varianta românească a titlului filmului american. Abre Los Ojos nu seamănă nici cu Jerry Maguire, nici cu Almost Famous, ceea ce este o notă bună în favoarea regizorului, care nu vrea să se repete. Cameron Crowe e şi un scenarist bun, a şi dovedit-o pînă acum, dar în filmul de faţă îşi prinde puţin urechile într-o poveste labirintică pe o temă veche - viaţa ca vis.

David Aames e tînărul şi chipeşul proprietar al unui trust de presă, care întreţine relaţii cordiale cu toată lumea, fără să se implice emoţional cine ştie ce. Apariţia unei fete vivace în lumea lui lucioasă ca o copertă de revistă îi aduce promisiunea unei adevărate poveşti de dragoste, pe care să n-o mai conducă după regulile sale de seducător. Un pas greşit însă şi totul basculează în altă parte. În care parte ne vine greu să spunem, pentru că astfel v-am răpi surpriza de a rămîne pînă la sfîrşiul proiecţiei cu atenţia trează. Filmul nu plictiseşte, dar poate da spectatorului senzaţia că nu-l duce mintea prea mult. De fapt, scenariul e destul de alambicat, ca şi cum Crowe ar fi sucit fiecare situaţie în mod intenţionat, cu riscul de a uita unde vrea să ajungă. Tehnic, filmul e cam fără cusur. Dramaturgic, se dezvoltă şi creşte ca o pită, pentru ca deznodămîntul să fie destul de fîsîit şi de SF (nu că am avea ceva cu genul, dar nu se potrivea, era, paradoxal, foarte la îndemînă şi destul de terre-a-terre). Nici ultimul final (sic, dar adevărat, finalul e în sertare) nu e cel mai fericit mod de a încheia acest film pînă la urmă palpitant.

Cel mai interesant lucru e modul în care Cameron Crowe se joacă cu instrumentele artei a şaptea, creînd iluzia realităţii. Ce e realitatea din tot ce vede spectatorul pe ecran? Nimic sau totul. Ochii noştri acordă prezumţia de realitate fiecărei imagini. În limitele iluziei, bineînţeles. Deşi pare inspirat din The 6th sense (cîte filme de azi nu par), Vanilla Sky nu lucrează cu fantome, dar există lucruri care te pun în gardă şi te fac să bănuieşti că lucrurile nu sunt aşa cum apar ele pe ecran. La un moment dat filmul chiar flirtează cu ideea de fantome răzbunătoare, introducînd o pistă falsă. Oricum, ea pare să fi apărut în mintea lui Crowe în mod cu totul întîmplător, acesta folosind-o pentru a încurca şi mai mult neuronii spectatorului. Personal, am fi preferat o abordare mai pregnantă de pe latura psihologiei, psihiatriei mai exact, chiar dacă asta ar fi dus la un cu totul alt final. Sau eroul ar fi putut pătrunde într-o realitate paralelă, unde toate posibilităţile se rescriu din nou, greşelile precedente fiind prescrise. Sau finalul ar fi putut muşca de cap filmul, întorcîndu-l la punctul de plecare. Sau ar fi deschis uşa spre un nou vis. Comparaţia cu ExistenZ-ul lui David Cronenberg e la o întindere de braţ. Acolo treceai dintr-un joc într-altul, dintr-o realitate într-alta, şi nu mai ştiai ce e joc şi ce e "pe bune".

Filmul lui Crowe, aşa îmbîrligat cum e, tot îţi dă o uşoară senzaţie de derealizare, lucru care mi-e greu să-l pun cu totul pe seama poveştii sau (şi) pe umerii decupajului. Fascinaţia pentru acest gen de filme e una uşor masochistă. Prin natura lor opere ale iluziei, aceste pelicule te determină să vezi şi propria realitate ca pe un fruct al imaginaţiei. Dar să nu intrăm în dileme filosofico-ezoterice. Dar cum ar fi ca eroul lui Tom Cruise să fi visat că este Tom Cruise şi că joacă într-un film în care se îndrăgosteşte de Penelope Cruz? Pînă la urmă, e opţiunea fiecăruia în ce realitate deschide ochii.