[Scurtă] panoramă a cinematografului britanic ar fi fost denumirea cea mai potrivită a celei de-a şasea ediţii a Festivalului Filmului Britanic, desfăşurat la Bucureşti (la începutul lui noiembrie) şi la Timişoara. O cantitate impresionantă de filme (pentru dimensiunile ce se practică de obicei în România în astfel de festivaluri) - 24 de lung metraje, 7 scurt metraje (cu unul absent din proiecţie) şi o colecţie de videoclipuri. Că nu toate titlurile au fost uluitoare e destul de firesc - o cinematografie are plusuri şi minusuri, iar plusurile din ultimii 10 ani din cinematografia britanică au cam fost epuizate la ediţiile precedente ale festivalului. Oricum, ceea ce contează e imaginea de ansamblu (bănuiesc că destul de reprezentativă) pe care ţi-o formează selecţia. Un punct controversat al festivalului a fost suprapunerea titlurilor. E adevărat că la toate marile festivaluri există n secţiuni paralele, dar e la fel de justificată foamea cinefililor români, prin faptul că multe luni din an este un vid de film de calitate pe ecrane. Şi deci nimic mai firesc ca, atunci când "prind" ceva, să aibă tendinţa să devoreze.
Secţiunea Retro a inclus cinci titluri inedite în România. The Fallen Idol (1948) - prima colaborare din Graham Greene şi regizorul Carol Reed obţinuse Marele Premiu la Veneţia în '48. Nu-i o capodoperă, dar are o claritate a mizanscenei deosebită. Substratul psihologic al thriller-ului nu e tenebros (ca adesea la Hitchcock), ci foarte transparent, astfel că efectul pe care-l produce filmul e unul oarecum deconcertant: nu suspans şi angoasă, ci aproape reconfort. Eşti sigur că totul se va termina "corect" nu pentru că asta-i logica genului, ci pentru că regizorul îţi induce această siguranţă - cărţile sunt tot timpul la vedere. (A treia colaborare dintre Reed şi Greene - filmul Our Man in Havana, din '59, proiectat în aceeaşi secţiune, n-am reuşit să-l văd). Şi mai deconcertant încă este The Emerald Forest (1985), al lui John Boorman - film ecologist, despre confruntarea dintre civilizaţii, cu atâtea minusuri pe de o parte, şi atâta dezinvoltură pe de altă parte, încât nu-l poţi lua decât ca pe un film experimental, ca pe un joc sau ca pe un exerciţiu. Şi tot un joc e legendarul It Happened Here (1966), regia şi scenariul Kevin Brownlow (regizor deloc prolific) şi Andrew Mollo. Un joc de-a istoria (ce s-ar fi întâmplat dacă Anglia ar fi fost ocupată de nazişti) şi chiar de-a filmul (a fost realizat practic fără buget). Pelicula e uimitoare mai ales prin culisele producerii ei, căci altfel se înscrie destul de bine în "furia" epocii respective (A Clockwork Orange, din '71 al lui Kubrick sau If... , din '68 al lui Lindsay Anderson), chiar dacă nu are mesajul protestatar al acestora şi e mai puţin elaborat. Peeping Tom (1959), al lui Michael Powell e, într-un sens, la polul opus faţă de The Fallen Idol: suspans şi incertitudine, perversitate şi inocenţă amestecate şi macabru cât cuprinde într-un film bine condus.
John Boorman a fost prezent şi-n altă secţiune - Program distribuitori, cu The Tailor of Panama (2001), distribuit de InterComFilm Romania. Adaptare după John le Carré, filmul are un savuros umor britanic, atât în replici, cât şi-n tratarea întregii mascarade care e înscenarea (in)eficientelor servicii secrete plictisite de inactivitate. Cu un Pierce Brosnan (Andy Osnard) nu mai mult decât corect, dar cu un Geoffrey Rush (Harry Pendel) excelent. E foarte amuzant High Heels and Low Lifes (2001), al lui Mel Smith, deja distribuit pe ecrane de GlobCom Media. O gaşcă a la Guy Ritchie feminină şi un umor 100% british, dar un scenariu trenant uneori, dau o comedie de foarte bun gust, mai lentă decât parodiile lui Ritchie, dar nu mai puţin eficientă. Dar poate cel mai aşteptat din acest program a fost Intimacy (2001), de Patrice Chéreau (coproducţie cu Franţa), care a obţinut Ursul de Aur şi Premiul de interpretare feminină pentru Kerry Fox la Berlin, anul acesta şi va fi distribuit în România la începutul anului viitor de Independenţa Film. Cadre superbe, o stare apăsătoare de lassitude amestecată cu neputinţă şi angoasă (dar din păcate nesusţinută foarte bine pe tot parcursul filmului, astfel că există perioade moarte) amintesc defulările prin sex din filmele lui Marco Ferreri (mai puţin violenţa acestuia). Al patrulea şi ultimul film din acest program - Captain Corelli's Mandolin (2001), regia John Madden, distribuit de Ro-Image 2000, e unul nu doar plicticos, dar şi penibil când îi auzi pe italieni vorbind engleza între ei (cu un accent foarte puternic, în plus), pe greci la fel, pe italieni, greci şi nemţi (în toate combinaţiile posibile) tot aşa, pe fundalul ocupaţiei italo-germane din Grecia în timpul celui de-al II-lea Război Mondial. Doar nemţii rag între ei pe nemţeşte, conform şablonului că neamţul cel rău trebuie să-şi urle înfricoşătoarea limbă pentru a-i speria pe cotropiţi. Păcat de Penélope Cruz.
Medalionul regizoral Michael Winterbottom a fost o altă secţiune a festivalului, cu două titluri din filmografia regizorului ce nu fuseseră încă prezentate în România: ecranizarea Jude (1996), după Thomas Hardy, peliculă cu (doar) puţin mai mult decât stilul producţiilor BBC (foarte frumoase imaginile în alb-negru, mai ales cele de la începutul filmului) şi I Want You, din 1998 (la care n-am reuşit să ajung).
Dar cu siguranţă că secţiunea cea mai incitantă a fost Panorama producţiei recente, cu şase titluri - toate din anul 2000. Sexy Beast, în regia lui Jonathan Glazer, a deschis festivalul - film interesant, (semi)parodie thriller, un (iarăşi) Guy Ritchie mult mai lent, dar la fel de flegmatic şi cu personaje foarte bine conturate, fin caricaturizate. Are câteva momente moarte, iar asta-i dăunează. Tube Tales e un film în nouă sketch-uri, toate având în comun decorul metroului londonez, realizate de nouă regizori; se reţin excelentul episod Horny (de Stephen Hopkins), uşor straniul Bone (de Ewan McGregor) şi delicatul A Bird in the Hand (de Jude Law). The Filth and the Fury e un documentar despre miticul grup The Sex Pistols, realizat de Julien Temple - corect, fără mari calităţi. Iar Honest, de David A. Stuart, a fost unul din cele mai oneste (sic!) filme din festival, un excelent deconectant, deloc silly, ci doar nepretenţios. Cel mai bun din această secţiune mi s-a părut însă Last Resort, de Pawel Pawlikowski, dramă socială căreia îi reuşeşte performanţa de a nu cădea nici într-un dramatic lacrimal, nici într-un social militant. Păstrează un impecabil echilibru pe tot parcursul, printr-o abia sesizabilă distanţare faţă de subiect şi printr-o fineţe rară. Personajele sunt ataşante în acest film aproape intimist: Dina Korzun (Tania, rusoaica emigrantă), Paddy Considine (Alfie, vânzătorul din lagărul pentru imigranţi) şi puştiul Artiom Strelnikov (Artiom, fiul Taniei). Uşor intimist e şi The Low Down, debut în lung metraj al realizatorului de videoclipuri Jamie Thraves, şi destul de trenant în acelaşi timp. Tonul e just şi filmul e unitar, dar poveştii banale i-ar fi trebuit poate o altă abordare ca să-l ţină prins pe spectator.
Cele mai atrăgătoare titluri le-a avut secţiunea Anii '90 - Best of, datorită în primul rând filmului din 1995 al lui Greenaway (regizor niciodată distribuit pe ecrane în România) - The Pillow Book, şi titlului ce obţinuse Palme d'Or şi Premiul pentru interpretare feminină (Brenda Blethyn) la Cannes în 1996 - Secrets and Lies, al lui Mike Leigh. Cel mai original regizor britanic, Peter Greenaway fascinează şi oripilează publicul şi critica de peste 25 de ani. Filme ca The Draughtsman's Contract (1982), A Zed & Two Noughts (1985), The Belly of an Architect (1987), Drowning by Numbers (1988), The Cook, the Thief, His Wife & Her Lover (1989), Dante's Inferno (1989), Prospero's Books (1991), The Baby of Macon (1993)... sunt caracterizate printr-o frumuseţe vizuală ieşită din comun şi printr-un gust pentru morbid şi o dorinţă de a contraria la fel de neobişnuite. Fiecare din ele are la bază o idee/temă (arta grădinăritului; zoologia, şi mai ales o atracţie morbidă pentru melci; arhitectura/opera lui Boullé, problemele căsniciei şi o ciudată coincidenţă de nume la mai multe femei - Cissie; gastronomia; Divina Comedie a lui Dante; o adaptare după Furtuna lui Shakespeare; respectiv misteriile medievale...) în jurul căreia pivotează totul şi pe marginea căreia speculează Greenaway. Tema nu-i decât un pretext pentru scenarii de cele mai multe ori abracadabrante, în care firul epic contează prea puţin. Tot ce contează e gustul pervers pentru şocant şi jongleriile vizuale uluitoare. The Pillow Book e filmul în care Greenaway (cu studii de pictură) se joacă cel mai mult cu imaginea, pornind de la un pretext de caligrafie. Nimic mai potrivit ca pretext pentru a caligrafia corpurile omeneşti şi, odată cu ele, pelicula şi ecranul. 2-3 cadre simultane pe un fundal (prezent aproape în permanenţă) de papirusuri caligrafiate în japoneză sau chineză (de câteva ori şi în grafie latină şi chiar arabă), o poveste straniu-macabră, ce se sfârşeşte neapărat (ca în mai toate filmele lui Greenaway) cu moartea/omorârea unuia din protagonişti şi o picturalitate a imaginii copleşitoare - acesta e filmul la care sala Auditorium s-a umplut până la refuz. Poate că n-ar fi un risc prea mare ca unul din distribuitori să-l bage pe ecrane.
Mike Leigh e un regizor mult mai sobru, aproape auster - în primul rând un regizor ce se bazează pe fizionomii. Iar studiul fizionomiilor e lucrul cel mai percutant în Secrets and Lies, alături de puterea de a reda o atmosferă uscat-conformistă până la oripilare, uscăciune îndărătul căreia clocotesc sentimentele refulate. Tăceri lungi şi excelent plasate nu fac decât să amplifice neputinţa cuvintelor (aşa cum monologurile goale din superbul Naked, din '93, imediat anterior lui Secrets and Lies, amplificau până la paroxism starea de angoasă şi alienare; şi, în ambele filme, muzica lui Andrew Dickson are un rol hotărâtor în crearea atmosferei). Un film de o forţă rară.
E rar, de asemenea, să găseşti justeţea transpunerii unei opere literare dintr-o epocă în alta, în speţă să-l aduci pe Shakespeare în istoria modernă. Dar lui Richard Lorncraine îi reuşeşte pariul cu Richard III, plasat într-o vagă perioadă interbelică şi-n care nimic nu e nejustificat. Rigoarea adaptării şi reuşita regiei mizează în mare parte şi pe excelentul rol pe care-l face Ian McKellen în Richard III. Filmul a obţinut Ursul de argint pentru regie la Berlin, iar McKellen Premiul Academiei Europene pentru cel mai bun actor în 1996.
Under the Skin (1997) e un pariu pe care scenarista şi regizoarea Carine Adler îl pierde - cu o atmosferă apăsătoare dominată de un subconştient siderat de pierderea mamei de către una din cele două surori din film - Iris, care se refugiază în sex, conform paralelei freudiene eros (cu varianta lui sexuală) = viaţă. Pariul e pierdut pentru că scenariul e prea fărâmiţat, iar actriţele nu-s tocmai convingătoare, astfel că tot timpul ai senzaţia că nu mai trebuie decât extrem de puţin pentru ca atmosfera să se transforme din intenţie în evidenţă. Şi nici imaginea (comparată cu a lui Wong Kar-wai) nu reuşeşte a salva ceva. La fel cum nici în The War Zone (1999), regia Tim Roth, superbele cadre nu ajung pentru a da coerenţă unui film ce-şi propune un scenariu şocant (o relaţie incestuoasă între un tată şi o fiică, descoperită de frate, care în final îşi omoară tatăl) şi cu un fir epic important; aşa că totul rămâne la nivel de exerciţiu de imagine. Iar cel de-al şaselea film din această secţiune - Shadowlands (1993) - nu-i decât unul în dulcele stil (foarte) clasic al lui Sir Richard Attenborough , cu un Anthony Hopkins în plină forţă.
Festivalul a mai propus şi un film surpriză - din păcate una neplăcută - un foarte plicticos, pe alocuri penibil şi foarte previzibil Brassed Off (1996), regia Mark Herman, în stilul (ulteriorului) The Full Monty (acesta devenind mult mai cunoscut şi de succes); un program de videoclipuri, printre care două versiuni (una "cenzurată", alta nu) cu Mary al lui Supergrass (regizat de Sophie Muller) şi un Pyramid Song al celor de la Radiohead (realizat de Shynola); şi un program de scurt metraje: foarte nostim-perversul Baby (2000), realizat de W.I.Z. (care e şi realizatorul clipului Out of Control, al lui Chemical Brothers, prezent în secţiunea de videoclipuri), şocant-angoasantul Desserts (2000), regia Jeff Stark, cu Ewan McGregor, uşor militantul The Elevator (2000), al lui Alrick Riley, superbissimul Flatworld (1998), "animat" de Daniel Greaves, destul de ambiguul Losing Touch (2000), de Sarah Gauron şi panoramicul Reflections (1995), de Paul Bernard - montaj în 7 minute din 100 de ani de cinema britanic.
Secol din care ultima jumătate tocmai a fost panoramată succint pentru publicul român de către criticul de film Mihai Chirilov - selecţionerul evenimentului, într-un festival pe care mulţi îl numesc de autor.