În versiunea lui Mihai Măniuţiu, pusă în scenă la Teatrul Odeon, acţiunea din Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea pare a se petrece în noaptea de Sabat, nu în cea de Lăsata-Secului. Nu forţele politice ale reacţiunii îi bagă în sperieţi pe Leonida şi consoarta lui, ci forţele malefice ale infernului. Întîmplarea a făcut să văd spectacolul în noaptea Sfântului Andrei, Halloween-ul autohton, când bestiarul subteran iese la suprafaţă şi zburdă dezlănţuit. Încă mai potrivită ar fi fost seara de 30 aprilie, când începe Noaptea Valpurgiei, neagra ceremonie celebrată de vrăjitoare şi diavoli, la care Faust a fost martor.
Cum Bucureştiul nu are un munte Brocken, pe care să-l urce vrăjitoarele, Constantin Ciobotariu, autorul scenografiei, a realizat pe scenă o movilă impunătoare, din moloz şi obiecte aruncate. Pe ea evoluează ciudatele făpturi ale nopţii, iar la poalele ei, în avanscenă, dialoghează cuplul caragialean. Aproape nimic nu lipseşte din recuzita valpurgică, descrisă minuţios de Goethe. Până şi licăruşul, lumina rătăcitoare (Irrlicht) vine să încarce atmosfera de vrajă. O reţea de beculeţe înfăşoară grămada de resturi, transfigurând-o mirific la aprindere, o alta sclipeşte intermitent în înaltul scenei. Ele sugerează emanaţiile fosforescente, des întâlnite în regiunile mlăştinoase sau în cimitire, pe care tradiţia le asimilează sufletelor chinuite ale celor care nu-şi pot găsi odihna.
Ne-am aştepta, conform textului, să vedem evoluând, în ritualul infernal, figurile istorice, invocate de Leonida: Cuza, la detronarea căruia a pus şi el umărul, Galibardi, pe care l-a admirat aşa cum unii tineri de azi îl adoră pe Che Guevara, eventual Papa, cel care s-a înţeles cu Galibardi să-i boteze un copil. Cărţile de demonologie precizează că printre participanţii la noaptea valpurgică se află figuri politice: împăraţi, regi, prinţi. Goethe aduce în scenă pe ministrul retrograd, care deplânge faptul că Azi totu-i o ruşine, un gunoi / Doar timpul ce-a trecut e demn de laur. / În vremea când am fost la cârmă noi, / Era, pot zice, epoca de aur (Faust I, 4080-4083, trad. Ştefan Augustin Doinaş). În concepţia lui Mihai Măniuţiu, însă, nu figurile istorice ale acţiunii şi reacţiunii trebuie să fie prezente pe movilă, ci grupul exuberant şi zgomotos al celebranţilor nopţii magice, în mijlocul cărora se remarcă, în variantele lor onirice, servitoarea Safta şi comisarul Ipingescu.
Safta, în rochie de mireasă, este sufletul exaltării colective. Ea pare a se substitui lui Lilith, descrisă de Goethe ca nevasta-ntâi a lui Adam, al cărei păr atrage tot ce-atinge şi care-l înspăimântă pe Faust, scoţînd, în momentul sărutului, un şoarece roşu din gură. Comisarul care trage focuri în neştire, ajungând, în final, să ucidă la grămadă, pare un anarhist rus, din perioada revoluţiei. Oana Ştefănescu realizează, ca întotdeauna, o imagine scenică expresionistă, bine susţinută de Ionel Mihăilescu, Mircea Constantinescu (excelent ca exhibiţionist derizoriu), Laurenţiu Lazăr, Marian Lepădatu, Dimitrii Bogomaz, Gabriel Pintilei şi Ioan Bătinaş. Confruntaţi cu asemenea dezlănţuire stihială, protagoniştii sunt complet scoşi din tonalitatea comică uzuală. Constantin Cojocaru este, de la început, un Leonida anxios, care ştie că omul nu intră în zadar la o idee, şi că, în orice caz, cu fandacsia şi ipohondria nu-i de glumit. Dorina Lazăr construieşte o Efimiţă înzestrată cu o remarcabilă rezistenţă interioară, care ştie să-şi extragă puterea din roadele pământului, eventual ca murături.
Suprastructura demonică, dorită de regizor, apasă cam greu asupra tramei firave a piesei, iar influxul de gravitate ameninţă să-i sufoce verva. Mai mult, pe parcursul spectacolului, participanţilor la ceremonialul din noaptea de pomină li se adaogă şase îngeri musculoşi, a căror expunere polarizează atenţia, distrăgând-o de la acţiunea principală. Trupurile îndelung muncite în salile de forţă ale figuranţilor Marian Bălănuţă, Valentin Ciupea, Mihai Ifrim, Ştefan Petrea, Săndel Stratulat şi Cezar Vlad nu au farmecul sexual fluid al celor de la Chippendales, ci configuraţia exagerat robustă a unor făpturi supraumane. Rostul îngerilor ar fi să pună capăt ceremoniei negre, dar aceştia nu fac decât să-i dea târcoale, fără a interveni. Această idee regizorală extravagantă, de efect, dar gratuită, ameninţă spectacolul cu dezechilibrarea şi pe spectator cu dezorientarea. Dacă mai luăm în considerare şi gândacul mecanic, care traversează scena din când în când, înţelegem că supraîncărcarea simbolică strică plăcerea receptării, aşa cum abundenţa de condimente strică gustul mâncării.
Fişa tehnică :
Regia : Mihai Mănuţiu
Distribuţia : Constantin Cojocaru, Dorina Lazăr, Oana Ştefănescu