Ultimele strigăte - Scream 3

Primul episod a stabilit regulile, al doilea nu a făcut decît să le încalce, iar al treilea ne-a reamintit că, de fapt, nu există (sau că nu a existat) nici o regulă. Aşa se recomandă cea mai "zgomotoasă" trilogie horror realizată vreodată, iniţiată în urmă cu patru ani de tînărul scenarist Kevin Williamson şi pusă în practică de veteranul Wes Craven. Într-o industrie care joacă pe cartea imaginaţiei, dar care, în cele din urmă, este atît de lipsită de imaginaţie, în care impunerea unei franchize de succes este cea mai sigură cale spre profitul perpetuu, Craven îşi permite un lux care poate că-l va costa scump: acela de a încheia definitiv o poveste în care s-a spus tot ce era de spus. O face însă lăsînd uşa deschisă, la modul cel mai literal cu putinţă, pentru o continuare despre care ştie deja că nu va veni niciodată. E ultimul cadru din Scr3am şi, totodată, supremul sîc la adresa celor care, în naivitatea lor, încă mai cred că-şi pot ajusta periodic conturile scoţînd pe piaţă cîte un Scream şi neuitînd să lase, de astă-dată la figurat, uşa deschisă pentru profitabilul "va urma".


Do you like scary movies?

E greu de revenit asupra unei serii care abia dacă a provocat firavului publicul autohton cîteva strigăte; şi acelea, probabil, de insatisfacţie, dacă e să ne luăm după cifrele de box-office. Mai mult ca sigur însă, insuccesul local şi succesul internaţional se datorează, în egală măsură, aceloraşi cauze. Aşa că mergem mai departe.

Este însă şi mai greu de pus cap la cap cele trei episoade cîtă vreme al doilea dintre ele nici măcar nu a fost distribuit la noi, pe marile ecrane. În paranteză fie spus, ar fi interesant, poate, de aflat comentariul lui Wes Craven la această aberaţie de distribuţie. Toate cele trei Scream-uri excelează tocmai prin aciditatea comentariilor despre disfuncţionalul univers al filmului. E normal: ineditul acestei serii provine din minuţia, inteligenţa, (auto)ironia şi, mai ales, umorul cu care deşiră, descompune, expune şi reasamblează convenţiile şi clişeele genului. În Scream, unul dintre personaje rezumă astfel scheletul unui film de groază: "De ce mi-ar plăcea? Toate sunt la fel: un criminal cretin hăituieşte o puştoaică pe care o dau sînii afară din piept şi care întotdeauna urcă scările în loc să se repeadă spre uşă. Este insultător." Scre2m stoarce cu maximum de efect formula "filmului în film", cea a "filmului inspirat de un caz real" (în speţă, întîmplările din Scream) şi pune în gura unui personaj această replică pe care orice cinefil o gîndeşte: "Sequels suck!". În fine, Scr3am face diferenţa între sequel şi trilogie (primul poate continua la nesfîrşit, în timp ce al doilea are un început, un mijloc şi un sfîrşit) şi multiplică, aparent, la nesfîrşit, fascinanta perspectivă a jocului de oglinzi realitate/ficţiune începută în Scre2m. La toate acestea se mai adaugă, ca-n orice operă (auto)referenţială care se respectă, citatele şi apariţile-surpriză. Şi ajungem astfel la esenţial: Scream, Scre2m & Scr3am e nu doar un grandios scary movie (Scary Movie a fost versiunea iniţială pentru titlu), ci totodată, parodia lui muşcătoare, omagiu adus genului şi, nu în ultimul rînd, satiră la adresa mecanismelor şi automatismelor Hollywoodului.


Scream

În Scream, tînăra Sidney Prescott (Neve Campbell) este terorizată telefonic de un ucigaş în serie, costumat într-o pelerină neagră şi cu faţa acoperită de o mască cel puţin caraghioasă, leit "Strigătul" lui Edward Munch. După toate probabilităţile, e aceeaşi persoană care i-a omorît mama, în urmă cu un an. Linda Blair, copila posedată din Exorcistul, trece prin cadru în chip de reporteră şi spune: "oamenii vor să ştie adevărul". Numele unuia dintre eroi este Loomis, acelaşi cu cel purtat de personajul lui Donald Pleasance în Halloween (filmul de căpătîi al scenaristului şi omagiat ca atare), dar şi cu cel al amantului personajului interpretat de Janet Leigh în Psycho. La un moment dat, se face o referire la regizorul Wes Carpenter: este, evident, un colaj (auto)omagial de John Carpenter şi însuşi Wes Craven, doi cineaşti care, cu Halloween, respectiv A Nightmare on Elm Street, au marcat şi revoluţionat genul horror. Craven însuşi poate fi văzut preţ de cîteva secunde în persoana unui îngrijitor îmbrăcat cu acelaşi pulover vărgat, roş-negru, pe care-l poartă Freddy Kruger, creatura criminală din A Nightmare on Elm Street. Iar lui Jamie Lee Curtis (terorizată în Halloween) i se dă ce-i aparţine de bun şi de drept: titlul de "scream queen", regină a filmelor de groază. Amuzant este că numele actorului care o numeşte aşa, în film, este Jamie (!) Kennedy. Dar să nu divagăm, deşi materie există... Tînăra Sidney supravieţuieşte carnagiului, lalolată cu ofiţerul de poliţie implicat Dewey (David Arquette) şi reportera Gale Weathers trimisă să monitorizeze evenimentele (Courteney Cox), iar finalul dezvăluie identitatea şi motivaţiile criminalului. The End? Desigur nu. E prea simplu să fie adevărat, cu atît mai mult cu cît scenaristul Kevin Williamson a anunţat de la bun început că povestea are nevoie de trei episoade.


Scre2m

Scre2m începe cu premiera unui film intitulat Stab (a înjunghia), inspirat de crimele din Scream care făcuseră deja obiectul unui best-seller scris de Gale. Crimele de pe ecran coboară însă în realitate (deşi noţiunea de "realitate" e deja superfluă), şi, ca-n orice sequel "adevărat" cadavrele se înmulţesc (evident, pentru că intră la socoteală atît cele din Stab, cît şi cele din Scre2m!), sîngele curge din belşug, iar crimele - mai ales cele din "realitate" - sunt din ce în ce mai violente. Toate personajele sunt, pe rînd suspecţi (majoritatea devin, în cele din urmă, victime), iar finalul ne-o arată pe Sidney interpretînd-o pe Cassandra (!) într-o producţie teatrală a liceului şi înfruntîndu-l, pentru a doua oară, pe "omul cu masca prelinsă". Distribuţia acestui al doilea episod este mai sonoră, pentru că actorii din Stab trebuie, nu-i aşa, să fie vedete: Sarah Michelle Gellar, Heather Graham, Tori Spelling etc, iar Cox furnizează cel mai savuros gag (referenţial) atunci cînd ţine să-i asigure pe toţi cei care cred că au văzut-o goală pe Internet că "doar capul este al meu. Corpul este al lui Jennifer Aniston." Care Aniston este partenera lui Cox în serialul TV, Prietenii tăi. Întrebarea care circulă liber prin cele trei episoade ("Care e filmul tău de groază favorit?") capătă aici cel mai adecvat răspuns: Showgirls. "Absolut terifiant", crede un personaj. Întrebarea-şablon care circulă liber de la Oliver Stone la Wes Craven şi înapoi ("Credeţi că violenţa din filme o influenţează pe cea din realitate?") capătă, într-un interviu prilejuit de lansarea filmului, cel mai spiritual răspuns din partea lui Craven: "Nu, dar îi face pe potenţialii criminali mai creativi. Şi ce credeţi? Fără filme ca Scream, psihopaţii vor ieşi la pensie?"


Scr3am

Cea de-a treia "strigare": în Scr3am, Sidney are aproape un statut de guest star. E izolată departe de lume, într-o vilă din munţi, în timp ce la Hollywood se turnează Stab 3, care reciclează - se pare, neinspirat - aceleaşi personaje din Scream. Despărţit de Gale din Scream, Dewey devine consilier de platou şi are o relaţie cu actriţa din Stab 3 care o interpretează pe Gale. În plin turnaj, actorii din Stab 3 sunt asasinaţi în aceeaşi ordine şi situaţie în care sunt căsăpite personajele lor, în scenariu. (Mai sunteţi aici?) Acesta e criminalul pe care îl aşteptam de la început, dar, trebuie spus că oricum n-aveaţi nici o şansă să-l depistaţi. De fapt, nici actorii implicaţi în acest ultim opus al seriei nu au ştiut pînă în ultima secvenţă cine este. A fost o măsură de protecţie suplimentară (dublată de tipărirea scenariilor pe hîrtie roşie pentru a fi imposibil de xerocopiat şi răspîndit) în această epocă în care informaţiile sunt "scurse" instantaneu pe Internet. Craven mărturiseşte că au existat, preventiv, trei variante de scenariu (şi de final) pentru Scr3am, iar această - pe undeva explicabilă - dorinţă a fanilor de a şti dinainte e oglindită şi-n film: ameninţaţi de criminal, eroii se întreabă care dintre variante o fi citit-o acesta şi căruia dintre ei i-a venit rîndul? Ca răspuns, criminalul le trimite propria lui variantă de scenariu... Cum spuneam şi la început, nu mai există nici o regulă. Cît despre referinţe: aveţi de ales între apariţia lui Roger Corman (papa filmelor de serie B) şi apariţia lui Carrie Fisher în rolul sosiei lui... Carrie Fisher (ce-aţi fi sperat, într-un film care joacă totul pe cartea dublului) spunînd: "Am dat şi eu probe pentru rolul prinţesei Leia. L-a cîştigat însă cea care s-a culcat cu Lucas." (replica spulberă astfel unul dintre cele mai intangibile tabuuri hollywoodiene - casting couch-ul); între finalul petrecut într-o reşedinţă care o evocă pe cea din Sunset Boulevard şi numele regizorului filmului din film, Roman (evident, Polanski) etc... Ca să nu mai vorbim de faptul că scenariul acestui ultim episod nu mai e semnat de Williamson (prea ocupat cu alte proiecte), ci de un anume Ehren Kruger... Şi nu este un pseudonim.


The end (sau restul e tăcere)

E drept că seria şi-a pierdut, cu timpul, capacitatea de a speria, de a teroriza la modul cel mai visceral cu putinţă. Nu e de mirare: personajele s-au subţiat simţitor, s-au cartoon-izat, dacă vreţi, devenind practic nişte copii xerox ale ipostazei lor din episoadele anterioare. Poate că tocmai de aceea nu simţim nici un disconfort atunci cînd ne umflă rîsul. În Scream, concentratul de umor şi teroare era de-a dreptul indecent. Ar fi însă o greşeală să-l acuzi pe Craven de inconsistenţa şi bidimensionalitatea personajelor cîtă vreme Scr3am oglindeşte, cu bună ştiinţă, tocmai acest risc la care se expun, în principiu, toate sequel-urile. E adevărat: cea mai groaznică sperietură, acum, la sfîrşit de serie, rămîne tot cea din debutul ei: măcelărirea surprinzătoare a singurei vedete de pe generic (pe-atunci), Drew Barrymore, la capătul unui torturant joc telefonic de-a şoarecele şi pisica. Amintiţi-vă de sindromul Psycho, însuşit cu brio de genul horror: prima persoană care apare pe ecran trebuie să moară! Scr3am nici nu se mai osteneşte să ne sperie la fel de tare; aproape nici una din crimele "omului mascat" nu este memorabilă. Craven reuşeşte însă de cîteva ori să ne facă să simţim acel frison rudă cu groaza: şi atunci cînd Sidney vizitează platoul de filmare şi rămîne blocată în decorul de carton care reconstituie, în cele mai mici detalii, casa ei din primele două episoade; şi atunci cînd, departe de lume, izolată într-o vilă în munţi, aceeaşi Sidney înfruntă fantoma mamei sale. E ceea ce un jurnalist american numea "sindromul Hamlet": cu cît o serie durează mai mult, cu atît mai aproape devine ea de capodopera shakespeariană. Încă de la începutul seriei, Sidney doreşte răzbunarea morţii mamei. Aproape de final, aceasta reapare, ca fantomă (şi-ncă una dezagreabilă!), spunîndu-i că sunt încă atîtea secrete pe care nu le ştie...

În zadar însă: în ochii lumii, Scream şi filmele de genul lui nu vor fi niciodată mai mult decît nişte pelicule de serie B. Într-adevăr, genul horror a fost dintotdeauna "cenuşăreasa" cinematografului şi ne-am împăcat chiar cu ideea că nici unul dintre "reprezentanţii" lui nu va face carieră în seara Oscarurilor. Membrii Academiei nu vor da nici un film de Spielberg, nici un Forrest Gump, pentru un Scream, oricît de deştept ar fi acesta. S-a văzut chiar la recenta ediţie, unde numai celălalt film al lui Craven, "seriosul" Music of the Heart (cu Meryl Streep în chip de profesoară care predă cursuri de vioară unei clase de copii de culoare), a fost nominalizat la cîteva categorii. Dacă mă-ntrebaţi însă pe mine, acesta e, de departe, cel mai scary movie din cariera lui.


Scream 3

Regia: Wes Craven
Cu: Neve Campbell, David Arquette, Courteney Cox, Parker Posey