Planeta se încălzeşte, dar vocea lui Robert Plant a rămas nealterată. Era fierbinte pe cînd gheţarii încă nu se topeau. Puternică, tulburătoare, vibrantă. Tandră şi profundă. Uneori catifelată, alteori tunătoare, cîteodată duioasă, altădată rece, metalică. Sfîşietoare. Timbrul acela inconfundabil. Se poate scrie un roman despre o asemenea voce. De ce nu? De ce nu s-a gîndit nimeni la asta, mai ales acum, cînd pe scenele lumii se grohăie mai abitir decît în crescătoriile de porcine, cu pretenţia că asta revoluţionează arta interpretării?
Robert Plant la Bucureşti sub umbrela Live Earth. Putea să fi fost şi la New York, şi la Rădăuţi, s-ar fi purtat la fel. Firesc, modest, de bun gust în relaţia cu publicul. Glume decente. Engleză impecabilă. E simplu, el vine de departe, dintr-o lume în care întîi cînţi, îţi bucuri spectatorii, şi de-abia apoi îţi bagi banii în buzunar. Este un continent scufundat, un tărîm pierdut, de unde cînd şi cînd mai ajung la noi semne de viaţă. Robert Plant a supravieţuit devastatorilor ani '80, în care rock-ul progresiv ajunsese anexa de lux a muzicii pop-disco. A rămas el însuşi, şi-a păstrat pletele blonde, alura tinerească, blugii, tricoul, umorul, pofta de viaţă şi plăcerea de a cînta. Restul a venit de la sine. Şi a rămas acolo.
Un singur lucru nu mai poate face Plant, nu se poate rupe de vraja numită Led Zeppelin. Şi-a construit o solidă carieră solo, a explorat noi teritorii, a descoperit şi a distilat izvoare exotice. A rezultat o muzică interesantă, unii îi spun fusion, în care se amestecă tonalităţi care ajung la urechile noastre din inima deşertului saharian şi din bazarurile Orientului. Dacă priveşti atent, pe fundal, pe linia orizontului, acolo unde răsare şi apune Soarele, se zăreşte încă silueta lui Jimmy Page, una cu chitara lui, se simte ritmul lui John Bonham, se aud clapele mînuite discret de John Paul Jones.
Cînd pe caldarîmul parcării C de la Romexpo s-a spart şi s-a împrăştiat în aer Baby I'm Gonna Leave You, lumea a tresărit, iar emoţia se putea cîntări cu kilogramul. La Immigrant Song unii întineriseră brusc cu 30 de ani, iar la bijuteria numită Going to California s-a făcut linişte, pentru că trebuia să se audă o chitară rece care acompania o voce caldă. Atît, dar uneori nici nu trebuie mai mult. E copleşitor să vezi şi să auzi lîngă tine omul şi glasul care ţi-au luminat adolescenţa, ţi-au acompaniat întîia ţigară trasă în piept, prima dragoste. Şi uite aşa devenim patetici. Sau poate că nu, poate că ne-am îmbolnăvit fără să ştim de-abia atunci cînd am învăţat să ne ascundem sentimentele.
Aceasta nu este o cronică de specialitate, aşa că nu vom căuta noduri în papură concertului. Micile imperfecţiuni se topesc în fluidul impresiei generale. Oamenii din spatele legendei au contribuit gospodăreşte la succesul întreprinderii, făcîndu-şi temeinic treaba. Se numesc Strange Sensation şi ne-au oferit senzaţia stranie că în Anglia trupele no name ori muzicienii de studio sînt peste multe din trupele la modă. Finalul a fost tot Zeppelin şi nu întîmplător Whole Lotta Love. Probabil că nu e o coincidenţă nici numele ultimului album semnat Robert Plant. Nine Lives. Iar Plant a fost modest, el are mai mult de nouă vieţi. Într-una din acestea, el ne va vizita din nou.
Ascultă piesa Dazed and Confused cîntată de Led Zeppelin: