Trebuie să recunosc de la bun început că spectacolele care pleacă de la nu ştiu ce operă poetică nu prea mă încîntă sau, mai bine spus - după o vorbă publicată cîndva în Dilema Veche şi care a făcut apoi carieră -, "mă lasă rece". Pe de o parte, sînt spectacolele de recitări, unde actorii români scandează orice cum recită Eminescu sau "Nichita": sforăitor, patetic, cu gesturi largi, cu treceri rapide de la şoaptă la răcnet (şi viceversa) şi cu multe puncte de suspensie pline de subînţeles. Adică aşa cum au învăţat la glorioasa şcoală românească de actorie şi cum, de altfel, joacă şi în celelalte spectacole. Cînd e vorba, însă, de "piese" care au la bază opera unui poet (sau a unui gînditor - vezi cazul lui Ţuţea), lucrurile stau încă şi mai catastrofal, pentru că, la abilităţile actorilor de a da ochii peste cap, se adaugă cele ale inspiraţilor care produc făcăturile numite "adaptări pentru scenă".
Aşa stînd lucrurile, m-am dus cu foarte mare neîncredere la recenta premieră a Theatrum Mundi, jucată pe scena Teatrului Foarte Mic, Te aştept în orice tramvai douăş'şase - un spectacol după poemele lui Cristian Popescu, în regia şi interpretarea Silviei Codreanu. De fapt, ca să fiu sincer, m-am dus pentru Cristian Popescu, cel care mi-a fost, pînă la prematura lui dispariţie, prieten. (Desigur, mulţi n-au auzit de Cristian Popescu, dar asta nu din vina lui; el a fost doar unul dintre cei mai importanţi poeţi ai literaturii noastre - şi asta nu o zic din prietenie -, a făcut, deci, tot ce se putea face.)
Ei bine, cu atît mai mare a fost surpriza mea cînd mi-am dat seama, încă din primele minute, că asist la un spectacol de excepţie. Montarea Silviei Codreanu a fost plină de inventivitate, încă de la primul moment, cînd spectatorilor li s-a înmînat, în loc de bilet, o invitaţie care semăna cu un tichet RATB şi care era compostat de către o controloare la intrarea în sală; după aceea, în timpul spectacolului, avea să urmeze o întreagă serie de implicări ale publicului - momente ingenioase, sublime şi groteşti în acelaşi timp, în totală conformitate cu spiritul poemelor lui Popescu. Dar adaptarea nu a constat doar în relaţionările cu publicul - acestea erau, de fapt, momente de Respiro, cînd interpreta schimba personajele. Piesa s-a bazat pe ideea de a transforma poemele lui Cristian Popescu în monologuri ale unor personaje distincte. Şi lăudabil este că această transformare i-a ieşit de minune Silviei Codreanu şi piesa a fost o dramă în toată regula, nu o simplă făcătură. E adevărat, poemele lui Cristi Popescu (apărute în cele trei volume pe care a apucat să le publice în timpul vieţii - Familia Popescu, Cuvînt înainte şi Arta Popescu) sînt, ele însele, foarte dramatice, dar asta nu scade nimic din meritul Silviei Codreanu (am văzut nenumărate cazuri cînd texte făcute special pentru scenă sînt compromise de montare). Pur şi simplu, Silvia Codreanu a ştiut să integreze toate mărcile textului popescian (autoironie, sarcasm, kitsch asumat etc.), să intertextualizeze cu trimiteri la adaptări pentru scenă realizate de Cristian Popescu (La ţigănci de Mircea Eliade) şi să convertească totul în spectacol.
Despre jocul Silviei Codreanu, care a interpretat toate personajele - ce să mai vorbesc? O interpretare inteligentă, profundă, care nu a făcut economie de energie (inclusiv de energie fizică: spectacolul a avut chiar şi momente acrobatice!). Am asistat, prin urmare, la un spectacol jucat pînă la epuizare, această trăsătură fiind cea mai profundă trimitere la Cristian Popescu: exact aşa, pînă la epuizare, a înţeles şi el să-şi trăiască arta, viaţa.