Actuala stagiune a Teatrului Anton Pann, din Rîmnicu Vîlcea, s-a deschis cu o veritabilă... lovitură de teatru. Absolvenţii clasei de actorie de la Craiova a profesorului Ilie Gheorghe au fost angajaţi de directorul Adrian Roman, alcătuind distribuţia primului lor spectacol vîlcean cu Valsul cîinilor, de Leonid Andreev, în regia tînărului Alexandru Boureanu, el însuşi asistent universitar la facultatea craioveană, după cîteva evoluţii pe scenele din Bănie şi din Constanţa şi o bursă oferită de UNESCO la Conservatorul din Lausanne.
Scriitor prolific, atît în ce priveşte proza (povestiri şi nuvele unanim apreciate, ca Guvernatorul, Povestea celor şapte spînzuraţi, Darul, Ideea, Împăratul Foamete, În ceaţă, Marele şlem etc.), cît şi dramaturgia (Spre stele, Viaţa omului, Gaudeamus, Anatema, Zilele vieţii noastre, Requiem, Gîndirea, Măştile negre, Cel ce primeşte palme ş.a.), unde a simţit acuta nevoie de înnoire şi a pledat pentru un teatru "pan-psihic" (Scrisori despre teatru), Leonid Andreev (1871-1919) nu a cedat în faţa "neşansei" de a fi contemporan cu mai vîrstnicul A.P. Cehov, trezind interesul unor mari regizori, ca Stanislavski şi Max Reinhard, sau al unor scriitori ca Tolstoi şi Gorki, chiar dacă aceştia din urmă n-au reuşit să pătrundă nici firea omului, nici spiritul avangardist al scrisului său.
În unele referiri critice remarcabile, datorate lui Mircea Ciobanu, Edgar Papu sau Ileana Berlogea, sunt evidenţiate virtuţile şi modernitatea literaturii sale, acele apropieri de Dostoievski, prin cultivarea paroxismului şi a exaltării, prin studiul preferenţial al întîmplărilor şi cazurilor-limită, dincolo de o realitate psihică obişnuită, dar şi deosebirea fundamentală faţă de acesta: căci, în timp ce autorul Fraţilor Karamazov optează pentru viaţă, acceptată cu întreg caruselul iniţiatic al suferinţelor, Leonid Andreev este obsedat de singurătatea, intuiţia şi revelaţiile din preajma morţii.
Scrisă în 1913 şi publicată postum în 1922, iar la noi pusă în scenă cu puţini ani în urmă, la Teatrul Foarte Mic, în regia Nonei Ciobanu, piesa Valsul cîinilor aduce în prim-plan abisul lăuntric şi premoniţiile tragice, proprii eroilor lui, acea stranietate a intenţiilor şi ideilor, mult mai viguroase decît acţiunea propriu-zisă, găzduite de un "timp al gîndului", ce se substituie la tot pasul cronologiei obiective. Protagoniştii pieselor acestui "poet al morţii" sunt măcinaţi de idei şi sentimente puternice, adeseori macabre, ce populează clarobscurul lor sufletesc într-o permanentă aglomerare de tip baroc, nebuloasă la capătul căreia se iveşte fie crima, fie sinuciderea. Actul final este însă departe de a rîvni la rolul de prim-plan al trăirilor existenţiale ce-l preced, faptul apropiindu-l în chip surprinzător pe clasicul rus de teatrul unor Beckett, Albee, Mrozek, ori, cum afirma Edgar Papu, de scrisul lui Gib Mihăescu.
În decorul cenuşiu (Mihai Szabo), uşor "claustrofob", costumele sugestive pentru starea socială a personajelor şi pentru bizara lor alcătuire caracterologică (Mihai Szabo şi Ileana Mihăescu), pe un leit-motiv muzical descoperind impulsuri violente, în consens cu arabescul pasiunilor, al hărţuielilor reciproce şi al frămîntărilor acestora, discursul scenic este dominat de un permanent glissando între consistenţa fizică a relaţiilor dintre eroi, pe de o parte, şi firul obscur al destinului lor, ce pare să obstrucţioneze comunicarea şi comprehensiunea, conferind tragediei lui Henrik Tile, dar şi celorlalte personaje, un soi de damnaţiune ce nu poate fi ocolită şi nici percepută doar pe calea simplei motivaţii psihologice.
Nu întotdeauna acest obscur al caracterelor şi al reacţiilor eroilor, împreună cu ideile piesei, se desluşesc în chip coerent în spectacol. Nu întotdeauna interpretarea ne dă senzaţia unei orchestre şi nu toţi interpreţii reuşesc să ne restituie dinlăuntru adevărul personajelor din Valsul cîinilor. Acest debut colectiv, cu excepţia lui Radu Constantinov (Tiesenhausen), actor din "vechea gardă", ne-a dezvăluit însă prinosul de vigoare, de ambiţie profesională şi de incitantă prospeţime a jocului, vădite în evoluţia foarte tinerilor interpreţi Mihai Arsene (Henrik Tile), actor cu mari resurse într-un registru afectiv întins şi variat, care s-a făcut remarcat şi în "Gala" de la Mangalia, înainte de a fi angajat la Naţionalul craiovean (unde l-am întîlnit în "Nasul" din Revizorul), Sorin Ionescu (poliţistul Fekluşa), notabil pentru plasticitatea expresiei mimice şi corporale, Ramona Drăgulescu (Elisaveta), atrasă cu precădere de zona fierbinte a eroinei, foarte aproape de melodramă, şi Gina Călinoiu, într-o variantă mai rece, mai detaşată a întrupării în mod alternativ a aceluiaşi personaj, Raluca Păun (Jenia cea fericită), actriţă robustă la propriu şi la figurat, cu un temperament exploziv şi o exprimare de mare spontaneitate şi viu colorată, Adela Minae, cu o bună stăpînire a efectelor comice în acelaşi rol, interpretat alternativ, Laurenţiu Stratan (Karl), cu un joc foarte dinamic, dar nu întotdeauna bine interiorizat, Florin Mateescu (Ivan), în misterioasa şi convingătoarea apariţie a unui servitor cu valenţe simbolic-premoniţiale, vestind sfîrşitul protagonistului, şi Mihai Szabo (Ermolaev), adus pe scenă din postura de... grafician-scenograf de către colegii lui de generaţie. Momentele de ezitare sau de uşoară incoerenţă, tuşa prea apăsată din jocul unor interpreţi sau efectele regizorale înghesuite în chip cam ostentativ în final nu impietează asupra acestui debut în forţă şi cu succes al tinereţii pe scena vîlceană, obligîndu-ne să-i urmărim cu legitim interes evoluţiile viitoare.