Dacă cineva v-ar incita să alegeţi între devălmăşia românească, în faţa căreia orice încercare de înţelegere raţională se pierde în gol şi cronometrica ordine elveţiană, nu-i aşa că aţi sta puţin pe gînduri? E ceva în Romania asta care te atrage ireversibil. Unde mai poţi găsi cerşetori şi hoţi atat de veritabili şi inventivi care te privesc cu cei mai inocenţi ochi din lume, afundîndu-şi mîinile în buzunare, pentru a-ţi lua absolut orice, sau implorîndu-te cu strigăte disperate,- aveţi milă de o biată... am acasă treisprezece fraţi etc să le dai un bănuţ, asta aşa ca metaforă. Şi atunci după ce tresari la fiecare pas de un fel de oximoronică panică-încîntare (asta numai după ce ţi-ai format o minte pliată pe paradoxuri) îţi vine să spui: ce şansă că m-am născut în Romania. O recunoaşte şi dramaturgul Vlad Zografi atunci cînd vede în Romania cel mai fertil subiect de creaţie, fie ea literară sau cinematografică: "Dumnezeu mi-a ales perfect ţara şi ar fi o imbecilitate să emigrez." Tocmai pentru că aici găseşti absolut orice fără nici un efort de căutate. Trebuie doar să-ţi acorzi răgazul de a privi în jur cu umor şi gravitate, nuanţe excelent contrapunctate în piesa Viitorul e maculatură.
Cu aceeaşi intuiţie fină şi simţ riguros al construcţiei dramatice, reperabile în piesele anterioare (Petru sau petele din soare, Regele şi cadavrul) Vlad Zografi imaginează o Românie în atemporală degringoladă, ce se zbate agonic să subziste, pentru că de un trai decent nici nu poate fi vorba. Totul este subscris degradării accentuate, etalată în autenticele ei forme de manifestare, printre care la loc de cinste se află mizeria şi oligofrenia. Cu asemenea oferte pe prima pagină, cu siguranţă nu-ţi pierzi clienţii curioşi. Aşa că pentru diavol, întruchipat de un redactor român la un canal de televiziune din Elveţia venit să filmeze deconcertant de autentica Românie, acest pitoresc mioritic e "raiul pe pămînt".
Numai că răul a atins deja punctul maxim şi starea optimă de diseminare, contaminînd organic toate structurile cu care intră în contact. Este un rău visceral, absorbant şi ineluctabil: "Răul s-a banalizat...fiecare îl practică spontan. Parcă ar fi născuţi în iad, iar natura lor intimă l-ar copia fidel." Această convieţuire malefică reduce totul la o formulă de supravieţuire viciată. Oamenii se afundă în propriul lor vid existenţial, nu comunică şi nu ajung să se cunoască, ceea ce face ca pînă şi închipuirea să fie pervertită. Acestei ecuaţii aparent fără ieşire, diavolul, interpretat de Mitică Popescu cu o detaşare ironică şi o superioară cunoaştere, îi găseşte soluţia adecvată. Oamenii vor fi salvaţi, li se va induce revelaţia şi misterul, pentru a fi mai puternic prăbuşiţi. Obiectul acestui ingenios experiment mistificant devine în acest context un informatician, Alexandru David, obsedat de lumea virtuală a calculatorului şi de creaţia lui - oamenii statistici care vorbesc şi simt într-un cod al cifrelor. Creatorul lor este şi el un mecanism teleghidat (mişcările bruşte, gesturile sacadate şi răspunsurile lacunare ale lui Gheorghe Visu sunt extrem de sugestive) care nu mai are mult pînă să devină un om-cifră. Ca protagonist al strategiei diavoleşti, este convertit de la universul cyber la cel omenesc şi trezit la realitate, trecerea fiind atent susţinută de interpretarea actoricească. Renunţă la tot pentru a cunoşte oamenii. În ei însă este ascuns un alt morb cu o puternică forţă de impregnare - răul detectat în cele mai insignifiante particule. Dorinţa de a se apropia de oameni se soldează însă cu un eşec. Confundă mila secretarei (bine surprinsă de Mihaela Rădescu într-o ipostază tipică pentru acest statut) cu dragostea pe care crede că aceasta i-o poartă şi interesul cerşetorilor cu bunăvoinţa sinceră.
Spectacolul regizat de Nona Ciobanu surprinde cu multă pregnanţă această lume distopică, în care orice posibilă şansă de salvare este anihilată şi subminată. Supralicitările ar fi fost pleonasme facile şi inadecvate, tocmai pentru că ingredientele sînt atît de proprii şi veridice încît orice îngroşare le-ar fi diminuat efectele. România este un spaţiu al haosului total, unde cerşetorii se ceartă pe locul din faţa bisericii (schimbul de replici între Claudiu Istodor şi Liliana Pană este savuros şi extrem de actual) iar hoţii îi descalţă pe morţi pentru a le revinde pantofii. Inspirată ideea regizoarei de a localiza începutul spectacolului în sală, integrînd astfel spectatorii în acest cerc al răului şi degringoladei şi de a introduce un bocet autentic românesc, cu inflexiuni comico-tragice, ce are ca reper "ţara de tîmpiţi şi hoţi", în faţa căreia pînă şi diavolul este dezarmat. Este un spectacol viu şi dinamic, care speculează ingenios toate detaliile şi nuanţele textului, avînd ca fundal sonor muzica Adei Milea perfect armonizată cadrului creat.
Trecutul e contrafăcut, prezentul se afundă în propria-i deriziune, iar viitorul se reduce la straturi succesive de maculatură. Scenele se succed alert, avînd drept corespondent imaginile proiecte pe fundal, alternînd concretul cu simbolicul: peretele unei încăperi, pagini pline de numere şi date, fragment dintr-o cupolă de biserică, figura omului statistic (Florin Călinescu) cu un discurs schematic şi mecanic, becuri care emană o lumină puternică.
Degradarea şi mistificarea devin atît de percutante, apropierea şi cunoaşterea sunt atît de false, încît conştientizîndu-le, informaticianul nu se mai poate adapta decît într-un azil de nebuni. Doar acolo (scena nebunilor în cămăşi de forţă teoretizînd despre absolut şi obsedaţi de propriile lor angoase este foarte sugestivă) printr-un artificiu de imaginaţie, mai poate fi conceput omul esenţial. Doar acolo, poate, viitorul nu mai e maculatură.
Viitorul e maculatură, de Vlad Zografi
Regia: Nona Ciobanu
Muzica originală: Ada Milea
Decor şi costume: Ana Olteanu
Concept video: Nona Ciobanu
Light design: Iulian Băltăţeanu
Cu: Mitică Popescu, Gheorghe Visu, Mihai Dinvale, Mihaela Rădescu, Ion Lupu, Claudiu Istodor, Liliana Pană, Radu Zetu, Bogdan Talaşman, Ovidiu Niculescu, Vitalie Bantaş, Avram Birău, Nicolae Praida, Niculae Ieremciuc, Florin Călinescu