Cu mare părere de rău, trebuie să spunem că directoratul lui Mircea Diaconu a început cu un spectacol departe de ambiţiile sale exprimate în interviurile de la instalare. Sigur, opţiunea repertorială aparţine predecesorului, dar uneori sau, mai exact, întotdeauna este nevoie şi de gesturi drastice.
Dreptu-i, piesa este în premieră absolută, autorul Kiszely Gàbor este o persoană mult stimabilă (ştie 10 limbi, a scris sute de eseuri, piese, romane, articole ş.a.), este "urmaş" şi "contemporan" al "faptelor lumii", după cum declară, dar ceea ce ne oferă spectacolul greu ne-ar putea convinge. Kiszely Gàbor, impregnat de cultură, sătul, probabil, de reluarea miturilor antice sub diverse condeie, de diverse calibre, porneşte la o satiră parodică pe baza legendei Atrizilor, însă nici povestea contemporană, nici cea antică n-au suculenţă, aşa că parodia intenţionată rămîne vagă.
Mai vagă apare ea în spectacol pentru că doar două persoane au înţeles exact ce tratament trebuia aplicat textului. În primul rînd, regizorul Alexandru Repan. Înţelegerea se vede în interpretarea sa pe scenă (fiind el acolo un fel de Agamemnon - înalt funcţionar modern, obosit şi ratat) decît în diriguirea întîmplărilor şi interpreţilor în special. Al doilea care a priceput cu ce are de-a face este scenograful Sică Rusescu, constructor al unui decor de un kitsch trăsnitor, populat de costumele epustuflante ale Doinei Levintza - o luare în derîdere, traducînd intenţiile pe care le bănuim a fi ale autorului. Ceilalţi interpreţi cînd se apropie de parodie, cînd se îndepărtează, luînd în serios tema Atrizilor. Bineînţeles, cu cele cîteva replici pe care le au în calitate de părinţi puritani, ultragiaţi de pierderea onoarei fluşturaticei lor fiice, Petrică Popa şi Anda Caropol s-ar calchia pe parodie dacă ceea ce fac nu ar fi dintr-un vechi arsenal.
Ilinca Goia, actriţă frumoasă şi, fără dubiu, cu calităţi scenice, îşi zbuciumă fiinţa pe post de Electra, se acoperă şi descoperă de văluri cernite ce nu exprimă nici un doliu, îşi înăbuşă iubiri ca adolescentele ce-şi bruftuluiesc zeul de moment ş.a.m.d. De fapt, şi Ilinca Goia, şi Rareş Stoica, pe alocuri şi Lucia Mureşan ne-au dat senzaţia că nu ştiu prea bine în ce fel de fapte le este angajat personajul şi nici în ce operaţiune spectacolul. Lansată cu aplomb în parodie, Ada Navrot îşi scufundă, la un moment dat, personajul într-o dramă melancolică. Singurul moment în care actorii sunt la unison este finalul piesei, voios, final în care se cîntă sîrguincios o melodie săltăreaţă, antrenantă şi creatoare de bună dispoziţie, incapabilă însă a ne şterge apăsarea plictiselii ce ne-a bîntuit ades în timpul reprezentaţiei.
Autorul a onorat "premiera absolută", a îmbrăţişat-o pe Ada Navrot şi a plecat împreună cu traducătoarea Ana Scarlat, împărţind zîmbete (şi ele voioase) în dreapta şi în stînga. Avea un aer chiar fericit. Ceea ce nu se poate spune despre mulţi dintre noi.
După prea multe spectacole incoerente estetic în stagiunile trecute, Mircea Diaconu are datoria unei energetice impuneri de calitate în repertoriu şi în transpuneri. Altminteri, retuşurile operate în foaier şi sală vorbesc despre un bun gospodar.