Mai preţuit pe scenele din provincie decît în Capitală, dramaturgul Matei Vişniec revine acum pe afiş, la Teatrul Naţional din Craiova, cu piesa Frumoasa călătorie a urşilor panda povestită de un saxofonist care avea o iubită la Frankfurt, text ce a inspirat cu puţin timp în urmă şi un teleplay realizat de Teatrul Naţional de televiziune.
Pînă la un punct, în registrul ei real, piesa readuce în atenţie eterna poveste de iubire pe care am întîlnit-o în Doi pe un balansoar, Un bărbat şi o femeie, Doi pe o bancă, Şi la anul împreună, Gară pentru doi ş.a.m.d., cu deosebire că aici personajele se întîlnesc, pur şi simplu, în... patul bărbatului, încă mahmur după o seară petrecută în aparenţă sub aburii alcoolului şi ai ambiguităţii. După mai vechile sale tipare, povestea nu mai putea găsi rezonanţă, însă, în plin postmodernism, autorul se desparte de clişeele cunoscute şi ne conduce cu discreţie spre o insolită parabolă a vieţii şi a morţii, plină de poezie, de umor şi de un delicat fior dramatic. Neantul este întrupat aici tocmai de imaginea seducătoare a unei tinere (vă mai amintiţi All that Jazz?) alături de care eroul va trăi ultimele şi cele mai fericite nopţi de dragoste, de mister şi de călătorie aievea spre ţărmul eternităţii.
Spectacolul este conceput de regizorul Mircea Cornişteanu în penumbră ori la lumina lumînărilor, în spaţiul de joc intim şi decorul esenţializat (Lia Dogaru) de pe scena Studio-ului, unde variaţiile cromatice se identifică în veşmintele protagonistei, expresive dar purtate cu o eleganţă din care nu lipsesc stîngăciile. Cînd şi cînd, pe fondul cortinelor de lumină, se profilează silueta unui saxofonist ale cărui discursuri melodice alcătuiesc un inspirat liant poetic, chiar dacă uneori aceste interstiţii, prelungite voit sau accidental, riscă să perturbe fluenţa reprezentaţiei.
Un actor cu o apreciată carte de vizită, Valentin Mihali, şi o tînără speranţă a trupei craiovene, Romaniţa Ionescu, dau viaţă acestui text, dialogul lor desfăşurîndu-se de cele mai multe ori în chip antrenant, cu naturaleţe şi spontaneitate, cu ironie sau cu parfum nostalgic (vezi secvenţa în care bărbatul revede unele imagini emblematice ale copilăriei), mai ales în zona realului, dar mai puţin convingător în ce priveşte substanţa metaforică a textului şi vehicularea unor simboluri (cuştile cu păsări) sau restituirea misterului şi a transparenţei acelui mariaj dintre anecdotic şi imaginar ori dintre conştient şi subconştient, ce călăuzeşte acest "joc al vieţii şi al morţii", pînă în clipa cînd întregul fir al revelaţiei se va topi în imaginea finală a trupului rămas pe ţărmul de unde spiritul a şi pornit spre lunga lui călătorie. Acest final tinde însă a-şi apropia meritele asimilării filonului transcendental al piesei, atît printr-o evoluţie mai bine interiorizată a interpreţilor, cît mai ales datorită viziunii regizorale ce reuşeşte să prelungească forţa emoţională a textului prin subtile imagini poetice: siluetele se vor reflecta într-o imensă oglindă, învăluită parcă în crepusculul unei lumini celeste.
Coerent, aşadar, în planul său realist, dar mai subţirel în ce priveşte dimensiunea lirico-filozofică a textului, noul spectacol al Naţionalului craiovean îşi află locul binevenit într-o direcţie a repertoriului contemporan mai puţin explorată în ultima vreme de teatrele noastre.
Dar întîlnirea-eveniment cu dramaturgia naţională continuă să se lase aşteptată! Ea s-ar putea ivi chiar peste puţină vreme, cînd tot Mircea Cornişteanu promite o versiune cu D'ale carnavalului într-o distribuţie "de sărbătoare" (Ilie Gheorghe, Sorin Leoveanu, Mirela Cioabă, Nicolae Poghirc, Mihai Arsene ş.a.), unde însăşi scenografia reprezintă capul de afiş al surprizelor, sub semnătura lui Valeriu Moisescu...