Alcătuit din numeroase "fotograme" după momente, schiţe şi comedii ale "contemporanului" nostru Caragiale, scenariul lui Ioan Gîrmacea, pus în scenă de Cornel Todea, prilejuieşte o tinerească şi antrenantă "paradă" a personajelor marelui dramaturg, urmărită din sală cu egală bucurie de copii şi adulţi, ba chiar şi cu hohote de rîs din partea unor numeroşi oameni de teatru, în frunte cu regizorul Alexandru Tocilescu.
Acest spectacol viu colorat debutează cu un incitant contrapunct: pe un cîntec de Jean Moscopol, ce evocă vitejia neîntrecută a bravilor români, scena se umple de "rivuluţionari" gălăgioşi, cu steaguri, trompete şi tobe, într-un amalgam de hărmălaie belicoasă, descinzînd parcă din coşmarul coanei Efimiţa, şi derizoriul unui protest mai curînd hilar decît vehement, aşa cum însuşi Caragiale îl denunţa prin acea "tiranie a vorbei", ce ne sufocă de atîta vreme. Revenirea în stradă, ca leit-motiv, cu discursuri encomiastice sau cu vituperări de o nepotolită sangvinitate, nu este prea departe de acele spectacole postdecembriste din faţa Guvernului, după cum nici politicianismul lui Caţavencu ori metehnele şcolii lui Chicoş Rostogan nu încetează să-şi afle şi astăzi reprezentări demne de pana lui Nenea Iancu. Carnavalescul discursului scenic este în general bine servit de scenografia Ancăi Pîslaru, de coregrafia lui Păstorel Ionescu (mai ales în momentele de umor savuros cu junele dansatoare) şi de muzica lui George Marcu, chiar dacă, uneori, impulsurile sonore riscă să se transforme în veritabil stres.
În distribuţie, alături de evoluţiile remarcabile ale unor actori consacraţi ca Mihai Verbiţchi, Mircea Muşatescu, Cornelia Pavlovici, Ion Arcudeanu, Florina Luican, Sibylla Oarcea, Alexandrina Halic, Mirela Busuioc, Marioara Sterian, Dumitru Anghel, Marina Procopie, Cristian Irimia, Cornelia Revnic, Marcel Andrei şi alţii, am remarcat explozia de vitalitate şi bucuria contagioasă a jocului ivite dinspre tineri interpreţi ca Marius Rizea, Carmen Palcu, Daniel Tudorică, Lucian Ifrim, Şerban Georgevici etc. Cu unele racorduri ezitante între scene şi nesincronizări în ce priveşte maniera de joc, vizibile pe alocuri în acest dialog între generaţii, trupa impune, în ansamblul ei, printr-o tonică şi pe drept cuvînt energizantă exprimare, căreia regizorul i-a conferit şi ritmul alert, şi accentele fidele spiritului caragialian sau momentele interactive savurate de publicul foarte tînăr, dar şi o fericită conotaţie privind însăşi omagierea jocului, a puterilor inepuizabile ale textului şi ale teatrului de a cuceri adeziunea şi entuziasmul noilor generaţii de spectatori. Mai mult decît atît. Deşi suntem atît de familiarizaţi cu eroii acestui scenariu şi cu peripeţiile lor, uşor de regăsit în memoria noastră culturală şi spectaculară, nu puţine figuri şi momente "reinventate" de regizor impresionează plăcut tocmai prin prospeţimea şi vigoarea lor, prin capacitatea de a se naşte parcă acum, "la vedere", din aglomerarea, tumultul şi uriaşa poftă a personajelor de a-şi defini identitatea.
Toate acestea legitimează şi titlul spectacolului, Voi scandal cu orice preţ, dar şi nădejdea unei prezenţe îndelungate în repertoriu, ce nu se va încheia, suntem siguri, o dată cu "Anul Caragiale".