Ultima premieră a Naţionalului bucureştean este un spectacol ciudat şi totodată înduioşător. Destinat tuturor categoriilor de spectatori, are cu precădere forţă de impresionare la aceia care văd teatru de multă vreme şi sunt plini de amintiri şi imagini datînd de zeci de ani. Piesa lui Noel Coward are 14 roluri feminine. Bate de departe Casa Bernardei Alba de Lorca, text care se pune în teatre ori de cîte ori actriţele trupei n-au mai fost de mult întrebuinţate. Cînd sunt mai puţine de distribuit, se montează Cameristele lui Jean Genet, încît ajungi să le vezi, bătînd tu ţara, pînă dincolo de saturaţie.
Comediograf iscusit şi actor de meserie, Coward ştie să construiască partituri şi dă fiecărui personaj o trăsătură de caracter, o traiectorie de destin, măcar un moment capabil a-l diferenţia de ceilalţi, de a ieşi în faţă pentru a fi reţinut. La atîta îmbulzeală de personaje feminine, însă toate actriţe retrase, după cariere mai mult sau mai puţin strălucite, pariul autorului cu propria sa ştiinţă a edificiului dramatic nu este în întregime cîştigat. Regizorul Ion Cojar a alcătuit distribuţia cea mai potrivită cu putinţă, aducînd în scenă actriţe care meritau să li se mai dea şansa de a juca, oricum personalităţi diferite, în stare, ele, la diferenţieri caracteriologice, şi, astfel, vedem pe scena Naţionalului interprete pe care nu le-am întîlnit de mult, din diverse generaţii, armonizate atît cît a fost posibil de regizor, altminteri bun pedagog, ştiind să lucreze deci cu actorii.
În distribuţia lui Ion Cojar există actriţe ce-ar fi avut dreptul, de-a lungul carierei, la roluri mari şi n-au avut parte, altele care au cunoscut clipa de glorie, urmată de uitare, dar şi tineri ce-şi stabilesc abia acum traseul artistic, fiind, deocamdată, doar "speranţe". De aici dorinţa fiecăruia de a da cît mai mult, de aici şi lacrima din final, cînd aplauzele au izbucnit furtunoase, de aici şi înduioşarea noastră. Şi personajele, dar şi actriţele Naţionalului ne obligă la reflecţii serioase despre condiţia profesiunii lor. Actriţelor li s-a făcut un dar neaşteptat, nouă o seară deloc nostalgică, ci tristă cu adevărat. Raluca Zamfirescu, într-un rol pe muchie de cuţit, a cules, în repetate rînduri, aplauze la scenă deschisă. Cîte aplauze i s-au furat acestei actriţe în decenii întregi cînd n-a fost distribuită? Tamara Buciuceanu-Botez este dispusă la drumuri lungi cu trenul ca să mai joace măcar o dată Chiriţa şi cînd prinde un rol, ca acum, dă cît poate mai mult de dorul şi dragul aplauzelor. Ioana Bulcă, Simona Bondoc, Ileana Iordache dovedesc în spectacol că n-au fost numai mari frumuseţi ale scenei sau ecranului românesc. Ce să mai spunem despre Sanda Toma, talent dovedit din prima sa producţie la absolvenţă, tanagra cu graţie, care doar de cîteva stagiuni a revenit pe scenă şi dă dovadă după dovadă că poate şi din micile roluri să ne oblige a o păstra în memorie.
Pe scurt, spectacolul este un gest reparator pentru interprete şi îl luăm ca atare, bucurîndu-ne. Totuşi, ca şi peste alte premiere recente ale Naţionalului, pluteşte un aer vetust. Directorul Dinu Săraru ştie ce înseamnă publicitatea, ştie cum trebuie slujite sau făcute vedetele, ştie cum se face o sală de protocol, ştie multe. Dar uită ceva: că la Naţional s-a jucat Trilogia antică şi că această primă instituţie teatrală a ţării a fost după 1990, stagiuni la rînd, laborator de creaţie, că tinerii trupei pot dansa french-cancan, dar aşteaptă roluri din marea dramaturgie pusă în scenă de colegii lor de generaţie sau de regizori în vîrf de carieră. Publicul, şi el, aşteaptă marile evenimente care să intre în istoria teatrului, iar tinerii spectatori sunt exigenţi. Directorul se înfurie pe criticii care nu cad în extaz la producţiile sale. Greşeşte amarnic. Este într-un moment în care are nevoie de exigenţele acestora, nu de articolaşe umflate şi ilustrate care sunt publicitate, nu cronici.